Cum a fost pentru noi, adaptarea la cresa

Adaptarea la cresa sau la gradinita, este o experienta prin care trec atat copiii cat si parintii lor si este o provocare pentru toti cei direct implicati.

Cand a fost momentul ca eu sa revin la serviciu, sigura optiune disponibila pentru noi a fost cresa. Am citit tot ce am gasit despre adaptarea la cresa, de la articole de specialitate scrie de psihologi pana la comentarii si povesti de pe forumuri.

Voiam sa stiu exact la ce sa ma astept si cum imi pot ajuta mai bine puiul sa treaca prin aceasta experienta. Ei bine, nu a fost nimic din ce m-am asteptat.

Am urmat sfatul unei prietene care este psiholog si am inceput treptat cu programul de cresa, astfel:

    • Prima zi doar 2 ore pentru a face cunostinta cu personalul, copiii, locul
    • A doua zi 4 ore
    • Urmatoarele 3 zile, cate 4-5 ore, cu tot cu masa de pranz servita la cresa
    • In cea de-a doua saptamana, program normal.

Prima zi a fost cea mai grea pentru mine si cea mai usoara pentru puiul meu. El a intrat in sala si vazand copii nici nu s-a mai intors sa se uite dupa mine si doua ore mai tarziu l-am luat exact la fel de vesel cum l-am lasat.

Eu in schimb am avut senzatia ca am trait cele mai lungi 2 ore din viata mea de pana atunci. Am iesit cu ochii in lacrimi pe usa cresei si am stat cumintica pe o banca in aproprierea cresei gandindu-ma constant „oare ce face puiul meu, oare e bine, daca plange, daca se simte abandonat?”.

A doua zi lucrurile s-au mai schimbat, pentru ca despartirea a fost grea pentru amandoi, el a inceput sa realizeze ca „devine un obicei mersul la locul cu copii” iar eu continuam procesul de adaptare la „orele in care stau fara puiul meu”.

Greul insa a inceput din a treia zi cand a fost clar ca „tot acolo mergem” si s-a pornit furtuna de plansete si proteste pe masura. A plans destul de mult chiar si dupa ce l-am lasat in sala, il auzeam de pe hol cum plangea.

Si asa au continuat sa fie zilele pentru urmatoarele 3 sapatamani: el plangea pe o partea, eu pe cealalta.

In plus, pe langa plansetele din fiecare dimineata, puiul meu a ales si alte metode de protest pentru aceasta despartire: in prima saptamana a refuzat sa manance la cresa (isi lua o felie de paine de pe masa si o manca singur intr-un colt) si acasa refuza orice contact cu mine in momentele dese in care avea accese de furie.

Pe vat de greu si dureros era pentru mine, il intelegeam pentru ca pentru prima data in viata lui, era obligat sa stea fara mine si chiar eu eram cea care il ducea la cresa si il lasa acolo.

Vazand reactiile lui atat de puternice am discutat din nou cu un psiholog pentru ca luam chiar in considerare sa il retrag de la cresa, desi, stiam bine ca alta solutie nu am, pentru ca trebuia sa ma intorc la serviciu.

Psihologul mi-a spus atunci ca reactiile lui sunt normale si ca atat timp ca nu se inregistreaza regrese majore (de exemplu un copil care face la olita si incepe sa faca pe el constant) sa il duc in continuare la cresa pentru ca se va adapta.

In plus, mi-a spus ca daca l-as retrage chiar si pentru o perioada scurta, va invata ca daca plange suficient de mult si de tare, nu va mai fi nevoit sa mearga la cresa si va folosi aceasta metoda de santaj emotional din ce in ce mai des.

Pe cat mi-a fost de greu din punct de vedere emotional, am ascultat sfatul prietenei mele psiholog si am mers mai departe si mare mi-a fost mirarea cand, dupa 3 saptamani au inceput sa se vada clar semnele adaptarii la cresa.

In plus am vazut niste progrese fantastice din partea fiului meu. De exemplu, desi avea un an si 10 luni, acasa refuza sa mestece mancarea. Daca simtea o bucatica cat de mica de mancare, varsa tot ce mancase pana atunci, in schimb, la cresa l-am vazut cu ochii cum manca singur, mancare nepasata fara sa traga nimeni de el si fara sa verse.

Pentru ca am avut aceasta experienta cu adaptarea la cresa, cand a venit momentul sa mearga la gradinita, nu a mai avut nicio problema cu adaptarea.

Mamica de baietel nazdravan!

Recomandari
Unica.ro
Recomandari shopping
Mai multe din Copilul tau