Adevărul despre bunici și ce ar vrea ei să ştii

Nu-i uşor să fii bunică, trebuie să uiţi că eşti mamă, trebuie să vrei ce este mai bine pentru nepotul tău, înainte de a vrea ce e mai bine pentru copilul tău. Se schimbă cumva priorităţile. Numai bunicii egoişti pun înaintea nepotului copilul lor.

A fi bunic este şi ciudat, şi minunat. Poţi să te bucuri de copii fără să te simţi responsabil pentru ei. Eşti degrevat de greutatea tuturor crizelor de dezvoltare şi de deciziile majore, şi eşti în acelaşi timp în mijlocul lor.

Treaba ta este să priveşti, să te minunezi, să admiri, să iubeşti şi totuşi să stai într-un plan secund şi să speri, să te bucuri şi să te rogi. Îţi poţi aroga fără ruşine meritul genetic pentru talentele sau frumuseţea copilului, prin clasicul “îmi seamănă”, şi nimeni nu va îndrăzni să te contrazică.

Există şi o parte mai puţin uşoară a acestui rol – cum să nu intri în conflict, cum să faci să fii acolo şi totuşi să nu deranjezi, să sfătuieşti fără să sune a critică (sfaturile, chiar binevoitoare, pot fi primite ca cele mai dure critici).

Niciun bunic nu vrea să fie exclus din viaţa nepoţilor lui, dar se află de multe ori în situaţia asta din cauza a ceva ce a spus sau a făcut la un moment dat.

 

Iată câteva reguli care îţi vor face viaţa (de bunic) mai uşoară:

  • Nu da sfaturi necerute – cel mult spune ceva de genul “la mine chestia asta a funcţionat”, şi contează pe încheierea: “Dar medicul ce ţi-a recomandat?”
  • Petreceţi timp doar tu şi copilul. Citeşte-i o poveste, faceţi un desen, un puzzle, jucaţi-vă cu păpuşile sau maşinuţele, mergeţi în parc; nu îi povesti la nesfârşit cum îl ţineai tu în braţe când era mic sau cum aţi petrecut odată în orăşelul copiilor: nu îi creezi amintiri, ci numai plictiseală. Dacă vrei amintiri, creează-le în prezent, jucându-te cu el. Fă-te dorit.
  • Laudă-ţi copiii când vezi că fac lucruri bune cu nepoţii tăi – aprecierile tale au valoarea aurului. Dacă îi critici, să nu îţi imaginezi că vei schimba ceva, ci doar te faci neplăcut. Asta nu înseamnă să nu semnalezi dacă ceva nu ţi se pare în regulă, ci să le recomanzi consultarea medicului sau psihologului.
  • Dacă eşti mama tăticului, nu uita că ai fost şi tu noră, de aceea poartă-te cu nora ta cum ţi-ai fi dorit să se poarte soacra ta cu tine. Nu te băga să ajuţi decât dacă ţi se cere ajutorul. Am o prietenă care îi spunea nurorii ei că se bucură că o ajută mama ei, că ea e bolnavă şi nu ar putea, dar în final întreba: “Vrei să te ajut?” (era un fel de “Nu-i aşa că nu vrei”?), şi după ce primea răspunsul aşteptat – nu –, se ducea la fiul ei şi îi spunea: “M-am oferit să vă ajut, dar nevastă-ta a spus că nu are nevoie”. Ce convenabil!
  • Nu-ţi impune vizitele la copii, sau pe cele ale copiilor la tine, lasă-te dorit şi vei avea surprize plăcute!

 

De reţinut
53% dintre bunici îşi văd nepoţii mai rar decât o dată pe lună, dar asta nu înseamnă că nu pot avea o legătură strânsă cu nepoţii lor.

Cheia unei relaţii strânse cu nepoţii este existenţa unei relaţii de respect şi dragoste cu părinţii acestora.

Uneori, bunicii nu ştiu cum să se implice, astfel încât să nu încurce; de aceea e bine să le spunem ce se aşteaptă de la ei.

 

De făcut

  • Pentru binele copilului tău, ţine legătura cu bunicii şi prin telefon, scrisori sau mail.
  • Pune la cale un schimb de “albume” între nepoţi şi bunici, în care fiecare să pună poze, desene, poezii sau cântecele, frunze presate de la excursii în parc.
  • Aşa cum există “cartea bebeluşului”, faceţi “cartea bunicilor” cu câteva poze ale lor, cu imagini reprezentându-i în timp ce fac lucruri care îi pasionează, cu ei şi copiii lor, cu conturul mâinii lor desenat pe o foaie. Se spune că singurele jucării cu care copilul se poate juca fără restricţii, la orice vârstă, sunt bunicii. Şi chiar aşa este…

 

Relaţia cu bunicii
Nu contează dacă bunicii locuiesc peste drum sau peste Ocean, relaţia cu ei trebuie să existe. Bunicii pot petrece foarte mult sau foarte puţin timp cu nepoţii lor, însă amintirile copiilor legate de bunici se construiesc nu prin povestirea la nesfârşit a unor episoade din trecutul comun, ci prin fapte din prezent.

Acel timp de calitate petrecut cu bunicii este foarte important, atenţia lor neîmpărţită cu altceva, ci dedicată exclusiv nepotului. Copilul trebuie să simtă (chiar dacă se întâlnesc o dată pe an sau zilnic, sau vorbesc numai la telefon) dragostea bunicilor.

 

Părinţi versus bunici
Părinţii din ziua de azi tind să fie mai indulgenţi, să ţină mai mult seama de sentimentele copilului lor. Pe de altă parte, bunicii nu prea tolerează ca nepoţii să îi întrerupă sau să le facă scene. Îi auzi de multe ori vorbind parcă cu reproş de felul în care erau copiii şi nepoţii pe vremuri.

Sigur că este frustrant pentru un bunic să vadă că autoritatea lor este suprimată de părerea unui psiholog, de o carte despre creşterea copiilor sau de vreun film pe această temă.

Dacă bombănesc, nu înseamnă neapărat că vor să critice sau să conteste noua viziune, ci încearcă să fie de ajutor (atât timp cât în familie nu este o luptă pentru putere.)

 

Eu am dreptate, tu nu
Şi părinţii, şi bunicii vor acelaşi lucru: siguranţa şi fericirea puiului de om apărut în familie. Dar, de cele mai multe ori, au modalităţi contradictorii de a împlini acest obiectiv.

Când bunicii locuiesc împreună cu părinţii este inevitabilă apariţia conflictelor între generaţii. De multe ori, o remarcă nevinovată gen “eu nu am păţit aşa ceva cu copiii mei” devine în urechile părintelui un reproş – “Eu am făcut bine, tu nu faci”.

Nici nu e nevoie să locuiască împreună pentru a apărea conflictul – “Eu am dreptate, tu nu!”, fiindcă acesta apare din tendinţa părinţilor, mai ales în cazul primului copil, de a-şi măsura abilităţile de părinte cu cele ale părinţilor pe care îi cunosc cel mai bine – ai lor.

Gânduri că “nu voi face niciodată ce au făcut ei” sunt de natură să declanşeze un conflict imaginar pe temele: alimentaţie, somn sau disciplină.

 

Ce ar vrea bunicii să spună şi nu pot
1. Chiar dacă suntem adulţi, nu e deloc uşor! Şi noi avem nevoie de o perioadă de acomodare – pentru că nu ne-am născut bunici. Suntem bătrâni dintr-o dată, trebuie să ne acomodăm cu noul rol.

2. Nu vă aşteptaţi să fim perfecţi. La urma urmei, suntem şi noi oameni, chiar dacă cei mai “perfecţi” oameni din lume sunt bunicii. Nu putem fi veseli mereu, dispuşi să facă nepoţii ce vor din noi.

3. Uneori suntem geloşi pe bucuriile oferite vouă de micuţul care are atâta dragoste de oferit, ne este dor de voi când eraţi mici şi atunci încercăm să vi-l “furăm” cu daruri, răsfăţ, timp pentru el.

4. Lăsaţi-ne să ne dăm şi noi cu părerea – asta ne reconfirmă faptul că încă suntem părinţi de copii. Sincer vorbind, este treaba voastră dacă tineţi seama de părerile noastre sau nu.

 

Foto: shutterstock.com

 

Recomandari
Unica.ro
Glamour.ro
Mai multe din bunici