Copii şi bunici – o relaţie de poveste sau de coşmar?

Când apare copilul, relaţia cu părinţii şi cu socrii se schimbă brusc. La fel ca apelativele lor, din „mama“ şi „tata“, în „bunica“ şi „bunicul“.

Grija faţă de puiul lor drag se transformă în alintul permanent al noului membru al familiei, iar criticarea modului în care vă ri­si­piţi banii pe haine şi restaurante sau a ne­saăbuinţei cu care aţi aruncat televizorul stricat, care mai putea fi reparat, este înlocuită cu poveşti interminabile despre vasta lor experienţă în creşterea copiilor. Experienţă care, evident, ţie îţi lipseşte cu desăvârşire.

 

Lucrurile se complică şi mai mult când e vorba de socri. Ai tăi sunt mai buni decât ai lui? Sau ai lui te înţeleg mai bine decât ai tăi? Nu are nicio importanţă de partea cui e dreptatea; problema competiţiei este cea care întunecă minţile tuturor. În hăţişul noutăţilor, grijilor şi schimbărilor pe care le aduce naşterea copilului, spaima că va trebui să fim şi „managerii“ relaţiilor cu bunicii, în loc să fim în continuare protejaţii lor, este fix ceea ce ne lipsea.

Rezolvarea problemei vine însă exact de la cel care a generat-o: copilul. Bunicii oferă, din plin, copiilor tot ceea ce au nevoie: dragoste, răbdare, umor, învăţăminte şi, mai presus de toate, prăjituri. Bunicii rareori îi spală pe mâini aşa temeinic ca noi, uită mereu că trebuie să îi spele pe dinţi cu pastă fără fluor, le dau să mănânce parizer şi salam de porc şi îi lasă prea mult la televizor. Dar copiii înfloresc alături de bunicii lor. Învaţă mai uşor poezioarele şi ni se laudă cu tot felul de peripeţii de la locul de joacă pe care, deşi ne umplu inima de mândrie, noi nu i-am fi lăsat să le facă.

 

Fără doar şi poate, bunicii înţeleg foarte bine importanţa alimentaţiei sănătoase, a unui organism călit şi a unei educaţii riguroase. Şi ei, şi noi ştim însă că noi, mamele şi taţii de acum, am crescut bine, chiar dacă am exagerat uneori cu bomboanele, am ieşit cu părul ud la joacă sau i-am răs­puns urât unei vecine antipatice. Mediul familial imperfect, dar echilibrat şi natural, ajută copiii să crească puternici, încrezători în ei, capabili să discearnă între bine şi rău.

 

Ca să devii OM, trebuie să ai bunici şi nepoţi. Dincolo de orice fel de divergenţe cu bunicii, legate de hrana, siguranţa sau chiar educaţia micuţului, mama trebuie să pună mai presus sufletul copilului ei. Pen­­tru el, e important să ştie că este iubit, ocrotit, dorit, chiar dacă acest lucru l-ar costa o răceală (de la prea puţine căciuli purtate după baie) sau o carie (de la prea multe prăjituri). Se pare că, în unele ţări, dorinţa părinţilor de a scăpa de cicăleala bunicilor a dat roade şi bunicii nu prea mai stau cu nepoţii. În contrapartidă, SUA dezvoltă campanii întregi, adresate atât părinţilor, cât şi bunicilor, despre rolul bunicilor în viaţa nepoţilor, de ce este bine ca ei să petreacă mai mult timp cu cei mici, să se implice în formarea lor. Pentru ei, a devenit evident faptul că experienţa de viaţă, valorile morale şi istoria familială pe care le poartă cu ei bunicii sunt mult mai greu de suplinit decât lipsa de calciu.

 

Motivul pentru care nepoţii şi bunicii se înţeleg atât de bine este că au un inamic comun. Disponibilitatea de joacă şi maimuţăreala, jocurile şi poeziile pe care le ştiu, relaxarea cu care abordează dezordinea, scălâm­băielile şi pretenţiile nepoţilor şi, mai presus de toate, TIMPUL pe care îl au la dispozitie îi recomandă pe bunici ca fiind primii şi cei mai buni camarazi ai copilului.

Descărcaţi de uriaşa grijă a creşterii şi educării ca la carte a copiilor, bunicii contribuie la formarea personalităţii micuţilor prin joc, disimulare, umor, respectându-le mai mult decât părinţii ritmul de dezvoltare, părerile. Multe dintre divergenţele dintre bunici şi părinţi de aici apar. Bunicii „le dau nas“, „le caută în coarne“, strică regulile impuse cu greutate de către părinţi.

De aceea, reacţia părinţilor e adesea radicală: „Mai bine o bonă!“, „De azi încolo ne limităm la vizitele de duminică!“, „Eu sunt mama, eu ştiu ce e mai bine pentru copilul meu!“. Şi câte şi mai câte. E greu de spus cine are dreptate. Dar un lucru e sigur: când luăm o decizie, e bine să scoatem orgoliul din ecuaţie şi să ne asigurăm că nu acţionăm doar ca să dovedim cine are puterea. Pentru că da, maternitatea aduce cu sine şi sentimentul puterii. Dorinţa mamei de a ieşi învingătoare din toate luptele pe care le presupune creşterea copilului este una dintre sursele de conflict. Nu doar cu bunicii, ci şi cu soţul sau cu copilul.

 

Bunica este o bonă care se uită la copil în loc să se uite la televizor. Unul dintre marii duşmani ai părinţilor e TIMPUL. Copilul este un al doilea job, tot full-time, tot plin de responsabilităţi. Ajutorul bunicilor este, din acest punct de vedere, nepreţuit. Fără doar şi poate, există bone cu experienţă, dedicate, de încredere şi la un preţ acceptabil. La fel de bine există şi bunici care nu ştiu, nu pot sau nu sunt dispuşi să aibă grijă de nepoţi. Între aceste extreme, însă, se află oamenii obişnuiţi.

Bunicii obişnuiţi nu ne spun niciodată cum apar vânătăile copiilor şi întotdeauna le dau grepfrutul ori ceaiul cu zahăr şi nu simplu, aşa cum ne-a recomandat pediatrul. În schimb, bona ne sună imediat ce bebe a făcut caca moale de două ori consecutiv şi îi dă numai mâncare pre­gaătită de mama cu o seară înainte. Pe cine alegem? Este simplu: pe amândoi. Copilul are suficientă energie şi pretenţii pentru toată lumea!

 

Cel mai bun loc pentru plâns este în braţe la bunicul. Mai puţin experimentat în medicină sau gastronomie pentru bebeluşi, bunicul are mai puţine păreri, aşa că plimbă copilul de colo-colo, îl învaţă fotbal, box, karate, rebus, şah, îi arată cum să scuipe, cum să îşi facă praştie şi cum să dea cu pietre după pisici. El este camaradul de arme al copilului (fie el băieţel sau fetiţă) şi marele duşman al educaţiei tradiţionale.

Colac peste pupăză, bunicul fumează, scapă câte o în­­ju­ra­ătură şi mai şi bea câte un păhărel, ceea ce o înnebuneşte efectiv pe mămică. Copiii însă sunt atraşi de el, la fel ca de Moş Crăciun. În lumea de astăzi, în care taţii îşi văd copiii numai sâmbăta şi duminica, iar cei mici sunt crescuţi numai de educatoare, învăţătoare şi antrenoare, serviţi de vânzătoare, tunşi de frizeriţe, asistaţi de doctoriţe şi plimbaţi de mame sau de prietenele acestora, bunicul poate deveni prezenţa masculină cea mai importantă din viaţa lor.

 

Relaţia părinţi – bunici, o afacere profitabilă. Scandalurile, contrazicerile, nervii, discuţiile interminabile, cicăleala bunicilor, toate fac parte din fişa de post a oricărui părinte. Un bun manager găseşte energie şi tehnici să le facă faţă, pentru a-şi îndeplini cu brio sarcina principală, adică binele copilului. Nu uita însă: dacă „puiul tău nu plânge niciodată, dacă face tot ce i se spune, doarme la comandă şi mănâncă mereu tot din farfurie“, probabil că tu eşti bunica!

Citeşte mai multe aici
Recomandari
Unica.ro
Glamour.ro
Mai multe din bunici