Invata-l cum sa negocieze

A se culca devreme, a manca mancare sanatoasa – iata ce lu­cruri frumoase ar vrea parintii de la copiii lor, numai ca dumnealor, copiii, nu sunt intotdeauna de acord.

Cand la cele mai bune intentii ai parte de raspunsuri obraz­nice, crize de nervi, lacrimi, e normal sa iti vina sa iti iei campii sau pur si simplu sa renunti.

Daca in acele clipe cineva iti spune: „Negociaza, draga, cu copilul“, iti vine sa i-l pui in brate ca sa negocieze acel cineva cu neamul lui cu tot. Numai ca, daca ajungi la astfel de stari, inseamna ca e prea tarziu – nu atunci se negociaza.

Adica nu dupa ce ai pierdut razboiul, caci aceea nu este negociere, este capitulare, este disperare. Negocierea presu­pune parteneri pe pozitii (relativ) egale si se face inainte de razboi, in cel mai rau caz – dupa. Cum sa negociez cu un copil? Eu sunt parintele! El trebuie sa faca ce spun eu. Pe bune?! Si? Ai reusit? Daca da, invata-ne si pe noi.

Se pare ca parintii, de cele mai multe ori, se autoinclud (uneori aceeasi persoana poate trece de la o categorie la alta) in doua categorii de negociatori. Prima categorie – „durii“ – ii cuprinde pe cei care stabilesc pedepse stricte pentru incalcarea regu­lilor si le aplica indiferent de context, copiii acestora reactionand la regulile lor prin incalcare si retra­gere emotionala.

Cealalta categorie, prin opozitie, ar trebui sa se numeasca „flescaitii“, dar sa le spunem politicos „inconsecventii“, care se cred „duri“ ca stabilesc si ei niste amarate de reguli, dar intaresc la copilul lor comportamentele negative facand concesie dupa concesie fix la regulile stabilite de ei.

Poate de teama de a nu mai fi iubiti de propriul copil pentru ca ii impun sa faca lucruri, sau de teama de confruntare, de teama de a se impune in general, ajung sa devina extrem de permisivi.

Copiii lor raspund acestui comportament prin esecul de a invata care ii sunt limitele si lipsa de respect fata de sentimentele si nevoile celorlalti.

Dar mai sunt si cazuri (nu foarte numeroase, din pacate!) care au invatat sau s-au nascut cu tehnicile de negociere „in sange“ si care, cu un comportament centrat pe relatie, reusesc sa construiasca intre ei si copiii lor o relatie bazata pe incredere, de natura sa intareasca legaturile din familie.

Cum reusesc ei? Evitand tactica bazata pe forta (amenin­tari, urlete, bataie), evitand sa faca concesii inutile si angajandu-se alaturi de copiii lor in rezolvarea problemelor aparute. Astfel de parinti nu se prefac ca ar putea evita conflictele si nici nu isi domina copiii.

Accepta conflictul ca pe o situatie de invatare pentru ambele parti, care nu sunt in opozitie, ci in postura de cooperare. Ei isi pregatesc copiii pentru a rezolva conflicte si pe viitor, nu ii invata sa se lase calcati in picioare si nici ca forta este cea care hotaraste de partea cui este dreptatea.

Parintii care stiu sa negocieze au grija:

  • sa isi controleze propriile emotii mai inainte de a controla emotiile copilului, pentru ca emotiile intense tind sa umbreasca rationamentul logic si agraveaza conflictul. Asta nu inseamna ca ascund ceea ce simt de propriul copil.

    Pur si simplu mentin un echilibru intre emotie si logica. Exact ca intr-o negociere profesionista: un nivel prea ridicat al registrului emotional te poate pune pe lista per­dantilor, asa ca atunci cand acesti parinti simt ca nu pot controla ceea ce simt se retrag putin pana isi revin.

    Ei se pun in locul copilului si incearca sa anticipeze emotiile acestuia inainte de a reactiona. E simplu sa urli la un copil care, la 6 ani, vine de la gradinita plin de murdarie pe hainele noi, dar, daca te pui in locul lui si constientizezi jena, frica, incerci sa afli cum de a fost posibil accidentul, vei afla ca urletele tale au fost inutile si chiar dureroase;

 

  • sa asculte si sa invete – la facultatile de comunicare se invata ca un lucru fundamental in negociere este ascultarea activa – nu te costa nimic altceva decat timp si chiar merita pretul, avand in vedere efectul.

    Cand asculti astfel, afli foarte multe despre interesele partenerului de negociere, mai degraba decat de pozitia lui asupra obiectului/subiectului negocierii.

    Din pacate, putini parinti asculta cu adevarat, ei pandesc in vorbele copilului pretexte de moralizare sau sunt preocupati de cu totul altceva. Ascultarea activa nu inseamna sa dai tu solutii sau sa emiti judecati asupra a ce spune celalalt;

Inainte de toate, stabiliti ce nu se negociaza

  • Nu se negociaza man­­catul, dormitul, luatul medicamentelor, mersul la gradinita si la scoala, igiena (nu tre­buie sa existe „daca mergi azi la gradi, iti ia mami o masinuta“, „spala-te pe dinti ca iti dau bomboane“) si, in general, nu negociezi ce este legat de sigu­ranta, sanatate si igiena.
     
  • Nu se negociaza acceptarea abuzului fizic, emotional din partea oricui, copilul trebuie sa stie ca nu trebuie sa permita sa fie abuzat si nici sa nu abuzeze.
     
  • Nu se negociaza com­portamentul adec­vat, normele de buna crestere (sunt interzise urlatul, injuratul, etc.), dar pentru toata lumea.
     
  • Inainte de a aplica pedepse, trebuia sa le fi fixat deja la masa nego­cierilor cu intreaga familie, si regulile si pedepsele, prima nego­ciere la care sa fi fost prezent si copilul, iar pedepsele sa fie ace­leasi pentru toata lumea.

Text: Cristiana Haica; Foto: Dreamstime.
 

Recomandari
Unica.ro
Glamour.ro
Mai multe din 6 - 7 ani