Momentul în care am vrut să-mi arunc copilul pe geam

De multe ori avem tendința să judecăm persoanele din jurul nostru fără să știm ce simt cu adevărat și fără să fi fost puși în exact aceeași situație pentru a ști cum am reacționa noi.

Pe de altă parte, de multe ori ne sperie propriile gânduri și ne întrebăm dacă avem noi o problemă sau se mai întâmplă și altora.

Iată povestea unei mame care a recunoscut, nu cu ușurință, că s-a gândit să-și arunce copilul pe geam:

Într-o noapte, fetița noastră de șase săptămâni, primul nostru copil, nu se mai oprea din plâns. Am înfășat-o, am legănat-o și am mângâiat-o. I-am cântat, am bătut-o ușor pe spate să elimine gazele, am dansat cu ea în brațe. I-am schimbat scutecul, deși era uscat. Am schimbat-o de haine, gândindu-mă că poate este vreo etichetă sau vreo cută care o deranjează. Orice am făcut a fost în zadar.

Eram atât de obosită, groaznic de obosită. O dată la jumătate de oră părea că se liniștește. Mă așezam cu ea în pat și cum reușeam să ațipesc începea să plângă din nou.

Într-un final am simțit, în mod spontan, că plesnește ceva în mintea mea, ca o crăpătură într-o sticlă. Și pentru câteva momente toate instinctele materne parcă mi-au zburat pe geam. La fel și copilul.

Cel puțin asta se întâmpla în mintea mea. Am vizualizat detaliat momentul în care am aruncat-o pe geam. Am simțit cum am luat-o în brațe și cum i-am dat drumul. Am simțit chiar și momentul în care greutatea îngerașului meu îmi părăsea brațele. Am putut chiar să aud sunetul plânsului ei tot mai stins în timp ce cădea și se depărta de fereastra noastră.

A fost o viziune, totul în mai puțin de o secundă. M-am dat un pas înapoi imediat, dar m-am speriat de moarte. Ce era în neregulă cu mine? Intrasem în depersia postpartum? Eșuasem lamentabil ca mamă? Nu eram făcută pentru asta? Făcusem greșeala vieții mele?

Am început să plâng în hohote. Apoi am sunat-o pe mama. Nu i-am spus despre gândurile mele cutremurătoare. Eram extrem de rușinată. I-am spus doar că fetița nu se oprește din plâns. Am încercat să-i explic în ce hal eram de obosită, scuzându-mă astfel față de mine pentru gândurile mele teribile. M-a ascultat și mi-a zis: ”Vai, Annie. Îmi amintesc când fratele tău era bebeluș și nu se oprea din plâns într-o noapte. Singurul meu gând a fost să-l arunc pe geam”.

Am fost uimită, râdeam și plângeam în același timp, de parcă eram isterică. Dumnezeule! Mama? Mama, care nu avea în comportamentul și în discursul ei nici măcar o fărâmă sau o urmă de violență, a avut aceleași gânduri teribile? Era normal așa ceva? Eu sunt normală?

Apoi mi-a spus că nu este nicio tragedie dacă las copilul jos atunci când plânge și ies din cameră pentru a-mi trage sufletul câteva clipe. Mi-a spus să fac asta pentru a-mi reveni când am astfel de gânduri și când simt că nu mai pot. Mi-a zis chiar să ies pe balcon, dacă am nevoie să nu o aud plângând câteva clipe.

Faptul că mă înțelegea și știa exact ce simt m-a salvat. Citisem atât de mult despre îngrijirea bebelușului și despre afecțiunea de care are nevoie, despre cât este de important să-l iei în brațe când plânge, despre felul cum mamele bune știu să recunoască motivul pentru care copilul plânge. Eram convinsă că numai o mamă fără suflet ar abandona copilul în astfel de momente. Nu m-am gândit că vor fi dăți în care pur și simplu nu voi avea ce face.

Câteodată copiii plâng și plâng și tu nu-ți poți da seama de ce. Dacă nu cumva ești vreun superom, plânsetul neîncetat al bebelușului te va dărâma. Ai nevoie de o scurtă pauză în astfel de momente.

Faptul că aveam permisiunea de la mama să fac asta, că știam că nu este îngrozitor de greșit, a fost poate cel mai frumos cadou pe care l-am primit de la nașterea copilului.

Am învățat de-a lungul anilor că gândurile teribile care trec prin mintea unei mame vin și dispar cu o frecvență alarmantă. Nu am primit nici măcar o palmă când eram copil, nu am fost agresată nici măcar verbal vreodată, dar trebuie să recunosc că au fost momente când am fost la un pas să-i dau copilului o palmă. Am realizat că nu are niciun rost să lupt împotriva acestor gânduri, pentru că nu aveam o problemă. Pur și simplu copiii te aduc uneori în astfel de stări. Plâng, cateodată zici că sunt sălbatici, se ceartă, se plâng de lucruri de care nici nu ți-ar trece prin minte. Așa micuți cum sunt, te pot scoate din minți.

Un lucru este de reținut: un gând teribil al unei mamei este foarte diferit de un gest teribil al unei mame. A gândi ceva nu este același lucru cu a face ceva. Pot spune cu siguranță că niciodată nu mi-aș fi aruncat copilul pe geam. Știu că niciodată nu i-aș da o palmă copilului. Dar o gândesc câteodată. Și am învățat să nu mă mai judec pentru asta și să las astfel de gânduri să vină și să treacă.

Dacă te gândeai cumva că ești singura care are astfel de gânduri, ei bine, nu ești. Cele mai multe femei nu vorbesc despre ele, dar experiența mea și a altor mame îmi spune că ele există,  sunt comune. Desigur, sunt și sentimente extreme care necesită mai mult de o pauză pentru a-ți trage răsuflarea. Dacă sunt gânduri care te sperie cu adevărat sau dacă simți că ai putea să-i faci rău copilului, cel mai bine este să vorbești cu un specialist. Totuși, gânduri teribile pot avea toate mamele.

Și chiar dacă nu te simți confortabil să vorbești cu cineva despre astfel de gânduri, este bine să te mai descarci din când în când. Toate avem nevoie să ni se spună că nu suntem singurele care trec prin așa ceva.

Sursa: scarymommy.com
Text: Alina Serea

Recomandari
Unica.ro
Recomandari shopping
Glamour.ro
Mai multe din Familie