Nicio femeie nu TREBUIE sa alapteze daca nu doreste

Alaptarea este un lucru magic, un prilej de formare a unei legaturi unice intre mama si copil, insa sunt si momente in care ti se poate parea imposibil. Exista de asemenea si mame care pur si simplu nu pot alapta, precum exista si mame care, dupa incercari repetate, ajung sa renunte la alaptare. Iata povestea unei mamici care, dupa patru luni de incercari si hraniri „cu picatura” a ajuns sa urasca momentele de hranire. Asa si-a dat seama ca nicio femeie nu trebuie constransa sa alapteze daca nu doreste asta:

Povestea unei mame pentru care alaptarea era mai mult un chin

„Un colet a ajuns la usa mea cand eram insarcinata in 8 luni cu primul meu copil. L-am deschis incantata, dar am ramas socata cand am vazut ca inauntru era o cutie mare de formula pentru bebelus.

M-a enervat. Cine stie ce firma producatoare de formula de lapte a aflat ca urma sa nasc si au avut nesimtirea sa imi sugereze MIE ca nu urma sa alaptez?
Ca urma sa ii dau eu copilului meu ceva sintetic, in loc de lapte matern? Nici gand, nu eu. Copilul meu avea sa primeasca tot ce era mai bun, iar formula de lapte a ajuns la gunoi.

Adevarul e ca eram incantata legat de alaptare. Pe lista lucrurilor ce definesc o mama, alaptarea e pe locurile 1-7.
Eu si copilul aveam sa stam impreuna la orele diminetii, infasurati amandoi intr-o paturica intr-un balansoar. Eu aveam sa ii cant in timp ce el tragea elixirul atat de important pe care corpul meu il producea pentru el.

Bineinteles, lucrurile n-au stat asa. A fost greu, a durut ca dracu, dura mult, iar durerea era constanta. Se foia, se agita, plangea. Pur si simplu nu functiona.

Daca ar fi fost vorba de orice altceva, nu ma simteam asa tradata. Puteam sa traiesc cu o respingere a pupicilor, a imbratisarilor, dar sa nu vrea sa suga.. Asta insemna ca ma respingea pe mine, iar asta n-a fost deloc placut.

Asa ca, am facut ce ar fi facut orice alta mama normala: am pitit sentimentul asta undeva in adancul meu, unde sa nu-l mai simt. Problema rezolvata!

Numai ca… Imediat ce terminam de hranit, uram anticiparea urmatoarei mese, care inevitabil venea cam intr-o ora sau doua dupa ultima incercare esuata.
In fiecare zi, in fiecare noapte, acelasi ciclu: incercam sa il alaptez, nu reuseam mare lucru, ma simteam vinovata si simteam ca nu sunt o mama buna, apoi repetam procesul.

Ma simteam ingrozitor, ma simteam ca o mama ratata. Insa cireasa de pe tort a fost momentul in care i-am povestit sotului meu prin ce treceam.
Voia sa continui, desigur, iar el nu era singurul care gandea asa. Toti cei cu care vorbeam imi spuneau hotarat „TREBUIE sa continui! Nu ai voie sa te opresti. Cum? Sa-i dai formula de lapte?!” – Era pe principiul alaptarea sau viata, daca intrebai expertii.

Dupa patru luni de incercari dureroase, stateam pe canapea reincercand a 100-a oara pe zi sa il alaptez si am inceput sa plang. Nu stiam cum sa tin copilul incat sa nu ii ud fata cu lacrimile mele imense.

Atunci mi-am dat seama ca tot procesul asta nu are cum sa fie bun pentru niciunul din noi.
Cum ar putea fi benefic pentru fiul meu sa plang la fiecare alaptare? Cum poate fi bine sa induram amandoi un proces pe care il detestam atat de mult?

Cateva zile mai tarziu, cand m-am intalnit cu moasa mea, am izbucnit in plans. Mi-era atat de rusine cu mine insami, ma simteam epuizata, rapusa si incredibil de trista.

S-a asezat in fata mea, mi-a luat mainile in palme si mi-a spus „E ok sa te opresti.”

Pana in ziua de azi, femeia aceea nu stie cat de mult mi-am dorit sa o pup. Am plans mai tare, iar ea s-a oferit sa vorbeasca cu sotul meu, sa ii explice ca e cazul sa ma opresc.

Ma simteam extrem de eliberata si recunoscatoare.
Nu aveam nevoie de permisiunea ei, fireste, dar dupa ce toata lumea ma arata cu degetul si imi spunea cum e de grozav sa alaptez, a fost atat de placut sa aud ca nu e nevoie sa fac asta, daca nu vreau.

Am mers acasa, am discutat cu sotul si i-am explicat cat de mult dauneaza acest proces relatiei mele cu copilul, cat de mult ma intristeaza si ca urma sa ma opresc.

A inteles. Am inceput formula de lapte de a doua zi si imediat am simtit cum mi s-a ridicat o greutate de pe umeri. Ala a fost primul moment cand m-am simtit fericita in luni de zile.
Copilul parea si el fericit, fie pentru ca acum primea o cantitate indestulatoare de lapte, fie pentru ca acum avea o mama relaxata, ce zambea, nu vom stii niciodata.

Nu mi-a fost scris sa fiu genul de mama ideala, naturala. Eram mai impacata cu ideea ca sunt mama ce zambeste, in timp ce tine biberonul, decat sa fiu acea femeie care icneste de plans deasupra unui copil nehranit, nealinat.

Am mai avut doi copiii, am incercat alaptarea cu amandoi. cu mijlociul am reusit 4 saptamani, cu mezina tot atat.
Au 14, 12 si 10 ani acum. Niciunuia nu i-a iesit branhii, niciunul nu e astmatic.

Niciuna din consecintele teribile legat de care am fost avertizata nu s-a intamplat. NU spun ca cercetarea stiintifica nu e adevarata, sau ca experienta mea este una tipica. E doar experienta mea cu alaptarea.

Nicio femeie nu TREBUIE sa alapteze daca nu doreste.”

Text tradus si adaptat: blogs.babycenter.com

Imagine: Shutterstock

Recomandari
Unica.ro
Recomandari shopping
Glamour.ro
Mai multe din Alimentatie