Putem iubi doi copii la fel?

Spunem despre copiii noștri că sunt lumina ochilor. Și pretindem că îi iubim în mod egal. Și, totuși, nu e adevărat. Ce se întâmplă când această afecțiune riscă să ne modifice comportamentul? Cum abordăm această relație atât de complexă, părinte-copil?

Este normal să-ți iubești copiii în mod diferit. Dar e necesar să-ți pui întrebări atunci când atracția și complicitatea sunt prea puternice. Când nu ești numai emoționat de un copil, ci și fascinat de el. Când atașamentul este prea puternic.

De ce să fim neliniștiți în această situație? Mai întâi, pentru că acest tip de legătură are adesea un caracter inconștient incestuos. Apoi, pentru că aduce prejudicii celorlalți frați, care sunt confruntați cu spectacolul pasiunii pe care tatăl sau mama lor îl încearcă pentru fratele sau sora lor, în timp ce ei sunt iubiți mai degrabă într-o manieră călduță. În fine, pentru că este întotdeauna o nedreptate.

Copilul nu este iubit pentru el însuși, ci pentru ceea ce pîrintele regăsește în el : o amintire îndepărtată sau o parte din el însuși. O imagine visată din ceea ce ar fi vrut el să fie. Această dragoste narcisistă nu ajută copilul să crească. Poate chiar să fie periculoasă pentru el, căci el însuși, simțind ceea ce reprezintă pentru adult, riscă să se înstrăineze de el însuși, conformându-se dorinței părintelui. Și să descopere mai târziu, pe divanul unui psihanalist, că nu dragostea pentru muzică l-a făcut să devină muzician, ci plăcerea pe care aceasta înclinație i-o producea tatălui său.

 

Nu poți iubi la fel

„Se poate spune că ne iubim copiii diferit“, explică psihologul clinician Sanda Lepoiev. Cu atât mai bine! Pentru că fiecare copil este unic, și a iubi diferit nu înseamnă să iubești mai puțin. Cu alte cuvinte, „nu îi iubim la fel, dar îi iubim enorm“, mai adaugă psihoterapeutul.

Dar, tu, pe cine preferi? Pe tata sau pe mama? Copiii uită rar angoasa și vinovăția pe care le-o provoacă aceste întrebări aparent inocente, puse, în general, pe tonul cel mai blând posibil de către adulți la fel de sadici pe cât de nerespectuoși cu persoana lor. „Trebuie să recunosc că aceasta este una dintre întrebările-capcană cele mai frecvente, și atunci când o formulează, părinții nu se gândesc la copilul lor, la ceea ce simte el sau la ce poate să exprime în cuvinte“, explică Sanda Lepoiev.

fratiAceasta este o întrebare prin care „cuplul se pune la încercare, iar partenerii comunică indirect, prin intermediul copilului. Dincolo de cuvinte, întrebarea acoperă un registru foarte amplu de motivații. De la tachinare tandră, răzbunare tacită, la cererea de alint sau provocarea agresivă“, mai spune psihologul.

De ce aceste întrebări apasă asupra unor părinți cu asemenea greutate? Răspunsul trebuie căutat, pentru mulți dintre ei, în viața lor. Copil fiind, părintele de azi i-a văzut pe părinții lui „jucându-se“ cu diferențele și preferințele față de copiii lor. Iar adultul de astăzi nu poate să abordeze senin problema dragostei pe care o oferă copiilor lui.

Mai este și cazul celui care, în copilărie, l-a adorat sau urât exclusiv pe unul dintre părinți. Sanda Lepoiev argumentează: „Fiecare dintre noi este un copil al propriilor părinți. Deveniți la rândul nostru părinți, se produce o întâlnire de lungă durată cu atitudinile și concepțiile părinților din mintea noastră. Cu atmosfera propriului cămin. Fie că preluăm aceste atitudini, fie că le respingem și încercăm să procedăm diferit, ne străduim să fim părinți mai buni pentru copiii noștri. Dar această strădanie ne face să acceptăm cu dificultate propriile imperfecțiuni“.

Povestea personală nu este singura responsabilă pentru felul în care se țese legătura cu copilul. Părinții care o abordează sunt, într-adevăr, fără să o știe, prizonieri ai viziunii societății noastre despre legătura dintre părinți și copii.

 

O legătură complexă

Dacă încerci să vorbești în mod profund despre această legătură folosind, pentru a o caracteriza, doar noțiunea destul de vagă de dragoste, ajungi să-i negi complexitatea. Or, legătura cu copilul tău este una dintre cele mai complexe relații pe care un adult poate să le aibă. Din două motive.

Mai întâi, deoarece pentru el este legătura tuturor „proiecțiilor“, „repetițiilor“, cu atât mai dificil de reperat cu cât ele trimit adesea la perioade foarte îndepărtate din istoria părintelui. În relația cu propriul copil, adultul regăsește, adesea fără să știe, ceea ce a fost esența legăturilor sale cele mai importante, cele mai intime și mai ascunse din copilăria lui, urma primelor persoane din viața lui, care i-au modelat spiritul, sensibilitatea și trupul.

Dar complexitatea legăturii părinți-copii are și o strânsă legătură cu realitatea. A-ți iubi copiii înseamnă să încerci un sentiment special și foarte puternic, nu pentru un singur „obiect“– ca în cazul unui iubit, al unei iubite, al unui tată sau al unei mame, ci pentru mai mulți. Care sunt foarte diferiți unii de ceilalți. Niciun copil, într-adevăr, nu seamănă cu fratele sau cu sora lui. Adultul își înghesuie atât de des progenitura sub apelativul generic „copiii“ mei, care îi permite să-i bage pe toți în aceeași oală/categorie!

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Unica.ro
Recomandari shopping
Glamour.ro
Mai multe din frați