– Ce ai, draga mea?
– …
– Iubito, ce ai?
– …
– Iubitoooo!
– NU MAI ŢIPA AŞA!!!!!!
– Nu ţip. Tu ţipi.
– ŢIP PE DRACU EU!! Ce vrei?
– Să-mi spui ce ai. De ce eşti supărată?
– Nu am nimic.
– De 4 ore taci.
– De 4 ore şi 10 minute.
– De 4 ore şi 10 minute.
– Ce faci, mă îngâni?
– Nu te îngân.
– Ba mă îngâni. Nu vezi că repeţi tot ce zic?
– Nu repe… Bine, repet, scuze. Acuma îmi spui ce ai?
– Nu am nimic, te rog să mă laşi în pace.
– Bine, dar…
– Nici un „dar, nu mai vreau să aud niciun cuvânt, OK? Lasă-mă!
După încă cinci minute de tăcere:
– Tu îţi baţi joc de mine, nu-i aşa?
– Poftim? De ce îmi bat joc de tine?
– Pur şi simplu nu-ţi pasă că sunt supărată.
– Păi, nu te-am întrebat ce ai şi ai zis să tac?
– Şi tu atâta ai aşteptat, nu?
– …
– După ce că eşti nesimţit şi îmi distrugi viaţa, nici măcar nu-ţi pasă…
– Dar ce-am făcut?
– Ce-ai făcut?
– Da.
– Chiar vrei să ştii ce-ai făcut?
– Da.
– Păi aia e, că problema nu e ce-ai făcut, ci ce n-ai făcut…
– OK, zi ce n-am făcut.
– Te faci că nu ştii, da?
– Nu, chiar nu ştiu, jur.
Ea începe să plângă cu sughiţuri. Şi printre sughiţuri vorbeşte:
– Şi când te gândeşti că erau şi alţii de faţă şi au văzut că mă tratezi ca pe o proastă.
– Când te-am tratat eu ca pe-o… despre ce naiba vorbeşti?
– Ţii minte, acum trei luni, la ziua ta, când
te-am rugat să duci gunoiul, de faţă cu mama şi cu tata, şi ai zis că n-ai chef, că o să-l duci mai târziu şi că mai bine să aduc eu desertul ăla, ce întârzii atâta cu el?…
– Aşa am zis?
– Cuvânt cu cuvânt. Adică, vezi Doamne, eu eram proasta pe care o ţineai tu numai la cratiţă, să-ţi facă deserturi, şi tu nici măcar gunoiul nu te deranjai să-l duci. M-am sim-
ţit oribil, să ştii, ca ultimul om…
Din nou hohote. El încearcă s-o ia în braţe.
– Ia mâna de pe mine! Sunt doar o bucătăreasă care nu merită respect.
– Iubito, dar ai înţeles greşit.
– Da, sigur, adică nici nu mă duce capul, asta vrei să zici, nu? Sunt o bucătăreasă fără creier.
– Eşti cea mai deşteaptă femeie pe care-o cunosc.
– Mai faci şi mişto de mine, ca un nesim-
ţit…
– Doamne fereşte! Chiar nu fac.
– Cum poţi să-mi zici că sunt cea mai deşteaptă femeie pe care-o cunoşti? Ne-ai dat cumva la toate teste de inteligenţă?
– Nu v-am dat, dar, na… aşa mi se pare.
– Adică nici măcar nu eşti sigur.
– Ba sunt sigur.
– Eşti sigur pe dracu.
– Pe cuvânt că eşti foarte deşteaptă, iubito!
– Tu chiar vrei să mă umileşti în continuare, nu-i aşa?
– De ce te umilesc? Pentru că am zis că eşti deşteaptă?
Noi hohote.
– Iubito, ce-i cu tine? De ce plângi aşa?
– Mă faci urâtă, aşa, pe faţă, nu?
– Poftim? Când te-am făcut eu urâtă?
– Îmi repeţi că sunt deşteaptă, de parcă eu n-aş şti că aşa sunt consolate toate urâtele?
– …
– Taci, vezi? Te-ai blocat.
– Păi m-am blocat, da, că nu ştiu ce să răspund la astfel de tâmpenii.
citește continuarea aici