Este timiditate, este prudenta, este frica de straini ori chiar anxietate? Sub eticheta pusa de parinte – copilul meu este timid – se pot ascunde foarte multe alte probleme. Sau niciuna…
Asa-zisa timiditate nu este surprinzatoare la un copil de doi-trei ani. La aceasta varsta, copiii observa foarte mult si privesc cu luare-aminte pe cei din jur, astfel incat sunt putini cei care se avanta in interactiuni sociale cu copiii sau/si adultii.
Insistenta parintilor de a-i face pe cei mici sa salute, sa dea mana, sa vorbeasca cu cei din jur este de natura sa inhibe si mai mult copilul – o data pentru ca acesta vrea mai intai sa observe, sa se obisnuiasca cu mediul si persoanele respective, si apoi pentru ca ii creeaza copilului impresia (gresita) ca nu e acceptat asa cum este el, ca face ceva ce nu trebuie, sau ca nu face ceea ce se asteapta de la el; pe scurt, ca nu are un comportament care sa il multumeasca pe parinte.
Prin urmare, fara sa vrem, putem transforma un copil absolut normal (din punct de vedere al socializarii) intr-unul cu comportament de timid.
Daca, insa, nu suntem dintre acei parinti care insista pentru interactiune, ci lasam copilul sa se comporte natural cu oamenii, si observam ca el refuza interactiunea, ca se ascunde, ca se teme de contactul cu oamenii, trebuie sa ne punem intrebarile firesti – e ceva ce i s-a intamplat, e vreo dificultate interioara a copilului, e natura lui (temperament introvertit)?
Putem afla (inainte de a merge la specialist) corectand eventualele erori de comportament pe care le au adultii din jurul copilului (parinti, bunici, bone etc.).
Citeste continuarea in revista BABY – noiembrie.