Este timiditate, este prudenta, este frica de straini ori chiar anxietate? Sub eticheta pusa de parinte – copilul meu este timid – se pot ascunde foarte multe alte probleme. Sau niciuna…
Asa-zisa timiditate nu este surprinzatoare la un copil de doi-trei ani. La aceasta varsta, copiii observa foarte mult si privesc cu luare-aminte pe cei din jur, astfel incat sunt putini cei care se avanta in interactiuni sociale cu copiii sau/si adultii.
Insistenta parintilor de a-i face pe cei mici sa salute, sa dea mana, sa vorbeasca cu cei din jur este de natura sa inhibe si mai mult copilul, deoarece:
- copilul vrea mai intai sa observe, sa se obisnuiasca cu mediul si persoanele respective,
- patintii ii creeaza copilului impresia (gresita) ca nu e acceptat asa cum este el, ca face ceva ce nu trebuie, sau ca nu face ceea ce se asteapta de la el; pe scurt, ca nu are un comportament care sa il multumeasca pe parinte.
Prin urmare, fara sa vrem, putem transforma un copil absolut normal (din punct de vedere al socializarii) intr-unul cu comportament de timid.
Daca, insa, nu suntem dintre acei parinti care insista pentru interactiune, ci lasam copilul sa se comporte natural cu oamenii, si observam ca el refuza interactiunea, ca se ascunde, ca se teme de contactul cu oamenii, trebuie sa ne punem intrebarile firesti – e ceva ce i s-a intamplat, e vreo dificultate interioara a copilului, e natura lui (temperament introvertit)?
Putem afla (inainte de a merge la specialist) corectand eventualele erori de comportament pe care le au adultii din jurul copilului (parinti, bunici, bone etc.).
Vom renunta la a insista sa interactioneze de fiecare data cand iesim impreuna undeva, iar cand stim ca vom avea oaspeti, vom explica detaliat copilului ce urmeaza sa se intample, ce vom face, pe cine vom intalni etc., fara a uita sa mentionam ca oamenii/copiii aceia vor incerca probabil sa vorbeasca cu el (cu copilul).
Ii vom spune ca acestia vor fi foarte bucurosi daca el va vorbi cu ei, dar ca el nu e obligat sa le vorbeasca – daca nu vrea sa o faca, nu o va face. Iar cand are loc intalnirea, vom ignora modul in care copilul relationeaza si vom mentine noi discutia cu respectivele persoane, fara „a-l baga in seama' pe copil, pana cand si daca va dori sa relationeze si el.
Putini copii vor reactiona miraculos inca de la prima incercare de acest fel, schimbandu-si comportamentul, insa cu timpul (si cu multa rabdare), vom vedea ca cel mic, nefiind constrans si observand ca relationarea e lipsita de pericole, va incepe sa participe, apoi sa initieze si el contacte sociale.
Copilul se va simti din ce in ce mai increzator si mai sigur in contextul acestor interactiuni sociale. Sub nicio forma nu vom da celorlalti explicatii legate de comportamentul copilului – e mai retras, nu vorbiti cu el, este timid etc.
Page: 1 2