Sa presupunem ca armata’ de bunici inca lucreaza, nu e disponibila, nu e dorita ori este departe.
In acest caz, parintii au nevoie fie de o dadaca (bona), un concediu de doi ani, oferit cu generozitate’ de catre stat din banii contribuabililor sau de o cresa.
1.Solutia bona
Un bebelus costa azi, in medie, 300-400 de euro pe luna, dintre care jumatate este costul bonei (salariu si mancare). O familie tanara, ca sa poata trai modest, trebuie sa dispuna de cel putin 1.500 de euro sa acopere costurile curente, incluzand si rata la locuinta – situatie salariala inca foarte rara la varste tinere.
2. Solutia concediu de crestere a copiilor, oferita, la alegere, ambilor parinti
Chiar daca au venituri egale sau mai mari decat ale barbatilor, asteptarea sociala este ca femeia sa fie etern dadaca si menajera.
Sunt rare cuplurile in care calculul rational isi ia concediul cel cu venituri mai mici ori cel care nu se afla in perioada de ascensiune in cariera’ bate traditia, dupa care un barbat isi pierde barbatia’ daca va creste copii si e o vreme casnic. Prin urmare, femeile iau concediul de doi ani.
Riscul e mare. Mai intai se poate sa nu fie angajate, fiind suspectate ca vor deveni mame (chiar daca nimeni nu invoca motivul pe fata, ca sa nu intre in conflict cu legea).
Apoi, daca devin mame si isi iau concediul lung, se pot trezi cu postul restructurat, din motive organizatorice’, sau periclitat, din motive profesionale: au pierdut doi ani si au un decalaj de competenta fata de colegii barbati, neatinsi de riscurile paternitatii.
Aceste lucruri se petrec frecvent si sunt rarisim reclamate la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii ori la Agentia Nationala pentru Egalitate de Sanse.
Cazurile in care femeile se bat pentru drepturile lor sunt atat de pu-tine incat, daca ne-am lua dupa statistica reclamatiilor, mai sa credem ca traim intr-un paradis social pentru femei.
Daca femeile ies din competitie, mai ales cand opteaza pentru al doilea copil si alti doi ani de concediu, ajung la un moment dat sa se considere depasite de situatie si sa ramana acasa ori sa accepte slujbe sub calificarea lor. A
stfel, devin dependente de veniturile partenerilor, ceea ce le creeaza o dependenta mai generala: inghit orice ca sa nu piarda sursa’ de venit. Dupa 40-45 de ani, barbatii sunt in plina forma si expansiune profesionala si cedeaza usor la asalturile femeilor mai tinere.
E varsta la care divorturile sunt foarte predictibile… Dupa un asemenea divort, o femeie casnica pierde enorm: copiii sunt mari si nu mai au nevoie de ea, nu are un refugiu profesional, nici venituri proprii.
3. Solutia cresa
Cresele de stat au ajuns asemenea caprelor negre… Cresele private sunt putine. In cazurile fericite, copiii pot fi dusi la gradinite private dupa ce merg bine pe piciorusele lor si folosesc olita. In Bucuresti, asta costa minimum 200 euro pe luna, plus transportul.
Ce se poate face? Parerea mea este ca cea mai buna solutie pentru femei, mai ales pentru cele profesioniste, este cresa de firma sau de institutie publica. Pentru ca firmele sa accepte o atare solutie, ar trebui stimulate sa vrea sa ofere gratuit acest serviciu pentru angajatii parinti. Cheia e, din nou, in mana politicienilor (aproape 90% barbati).
O scutire de o parte din impozitul pe profit ori inlesniri la taxele pentru institutiile publice, daca acestea investesc in crese si gradinite pentru copiii angajatilor, sau o Lege a Tichetelor de cresa ar fi, cred, solutii foarte bune pentru toata lumea.
Firmele si institutiile ar avea angajati mai fideli si mai concentrati la munca. Femeile ar ramane in competitie profesionala si ar fi autonome financiar fata de barbati, ba chiar ar plati impozite pe venit. Barbatii nu s-ar mai impovara cu partenere casnice dependente si anxioase, ar impartasi o viata comuna cu cea a partenerelor lor. Parintii ar lua copiii odata cu ei si ar pleca acasa. Copiii si-ar percepe parintii ca fiind egal profesionisti si egal parinti.
Daca ne asteptam ca politicienii sa se ilumineze in acest sens, gresim. Ne trebuie mai multe femei si mai multi tineri in politica, care empatizeaza cu parintii tineri, oameni care reprezinta interesele politice ale cetatenilor, nu doar pe ale lor, ale partidelor si grupurilor de afaceri.
Dar asta inseamna asociere, presiune asupra partidelor pentru ca interesele si solutiile politice ale femeilor sa ajunga pe agenda politica.
Text: Mihaela Miroiu, prof. univ. dr. la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul Scolii Nationale de Studii Politice si Administrative Bucuresti.
Foto: Dreamstime.