Spre surprinderea voastra, nu o sa va vorbesc azi despre ce ne dorim noi, copiii, sa ne aduca Mosul, ci cum credem noi ca este Mosul. Sau cum ar trebui sa fie.
Bine, normal ca nu ne luam dupa copiii mari care ne mint ca Mosul nu exista. Ei sunt rautaciosi si ne fac sa plangem.
Eu cred ca Mosul exista si il colorez mereu pe fise la gradi, ma straduiesc sa il si desenez, iar de Craciun ma uit la filme in care Mosul este personaj principal.
Imi place sa imi imaginez in fiecare iarna cum intra el in casa fara sa fie vazut si am mereu emotii sa nu il prinda politia ca umbla pe furis prin casele oamenilor. Ma uit si pe cer sa prind momentul cand apare cu sania trasa de reni, ca la televizor.
Ce este rau in asta? Oricum a doua zi dupa ce aduce darurile am uitat de el. Sunt prea interesat sa ma joc cu ce mi-a adus.
Daaar… sa nu cumva sa fiu pacalit cu un Mos fals. Am inteles si accept ca pe strada se plimba tot felul de barbati si femei imbracati in costume oribile de Mos, insa la mine acasa sa nu care cumva sa prind un Mos fals, ca ma supar.
Si la gradi, la serbare, vine unul fals, stiu prea bine. Doar cei de la grupa mica mai cred ca el e chiar cel adevarat.
Dar am vazut eu ca anul trecut avea maini de femeie (cred ca era tanti Maria, ingrijitoarea, ca ea are o unghie mai stramba de cand i-a prins Dragos degetul la usa de la baie), iar acum doi ani era soferul gradinitei imbracat in Mos, l-am recunoscut dupa cum tusea.
Iar in alt an a fost tatal lui Matei, ca doar el lipsea de pe scaun cand au venit cadourile.
Citeste continuarea in revista BABY – decembrie.