Cum ii spui vestile rele

Este limpede ca in lume nu se vor intampla niciodata numai lucruri bune. Insa cand si cum ii vei spune copilului ca, de fapt, viata nu e chiar asa cum pare?

Daca ai un copil care traieste inca prin prisma po­vestilor cu final fericit, prin prisma lucrurilor intotdeauna rezolvate de mama si tata, care pana acum a fost ferit sa afle despre ce este rau si urat pe lume, ce faci?

Stim cu totii ca cei mici au propriile lor frici, angoase: monstrul de sub pat, balaurul din vis etc. Mai are rost sa ii inspaimantam si noi cu nenorocirile care se pot intampla?

Daca nu ii spunem despre lucrurile rele, el nu va afla oricum despre ele si nu isi va crea propriile teorii’ defectuoase despre aceste lucruri rele? Nu e mai rau asa? Cand ii spui? Preventiv sau cand se intampla? Il lasi pe el sa intrebe? Si cum ii spui? Pe ocoli­te? Direct? Adevarul incomplet?

E greu de raspuns, daramite de dat sfaturi si recomandari’ pertinente…
Care sunt lucrurile grave, triste, pe care nu stim cum sa le spunem copiilor? Ma gandesc la amenin­tarea cu un pericol posibil, care nu poate fi evitat prin masuri de precautie: furtuna puternica, revar­sari de ape, un atac terorist, boala grava a cuiva din familie care va aduce un sfarsit iminent, moartea cuiva drag, descoperirea unei boli grave chiar la copil, divortul pa­rin­tilor, pierderea serviciului… si cate or mai fi! Ce facem, ce spunem?

Imi amintesc ca anul trecut, cand sotul meu a fost in Israel, am vazut la televizor o stire cum ca in localitatea respectiva avusese loc un atac terorist, cu morti si raniti. Intamplarea a facut ca timp de cateva ore sa nu pot lua legatura cu el, si copilul meu, ca multi alti copii, a asistat la prezentarea stiri­lor si teroarea a fost gata! Abia dupa ce ne-am linistit, afland ca sotul meu este in regula, am inceput sa gandesc limpede.

Cum reactionam?
Recunosc ca, intr-o prima faza, capul mi s-a golit si o senzatie de paralizie m-a cuprins – si daca totusi… Ce-i spun copilului?

Nu am terminat gandul, ca fiul meu a si venit la mine si, punandu-mi mana pe umar, m-a intrebat cu siroaie de lacrimi pe obraz, un plans mut, fara sughituri, dar revarsat din plin pe fata si pe bluzita: Tati a murit?’.

Primul cuvant a fost: Nu, in niciun caz!’. Negam. Nu stiam precis, dar negam. Nici eu, nici el nu credeam ca nu, dar nici ca da. M-a intrebat: De unde stii?’. Nu stiu, dar daca nu putem sa luam legatura cu el, nu inseamna ca a patit ceva’. Era logic, dar oare de ce simteam ca imi ples­neste inima?

Gandurile se derulau foarte repe­de in mintea mea – ce fac, ii spun copilului temerile mele sau bra­vez, linistindu-l cu o minciuna? Am inceput cu o minciuna (Stiu ca el a plecat din orasul acela de ieri, asa mi-a zis!’). Un timp s-a linistit, dar ma simteam vinovata.

Am lasat-o asa pana dupa un timp, care mi s-a parut o eternitate. Apoi am fost sunati si ni s-a spus ca este in regula. Dar acum ma gandesc, ce as fi facut daca…

Ce inteleg copiii?
Zilele trecute a fost un film minu­nat la tv, Cappoiera. In film, o scena de terorism impotriva unei scoli. Pentru ca l-am rugat pe baiatul meu sa se uite la film (eroul principal dovedea calitati morale, curaj, verticalitate, iar acest sport – cappoiera – este splendid in sine), la final am avut o discutie, socanta pentru mine.

M-a intrebat daca copiii din film erau la liceu sau la facultate. La liceu’, am zis eu. Eu nu o sa ma duc niciodata la liceu!’ Rationamentul lui era cam asa: daca la liceu se intampla acte de terorism, mai bine nu ma duc, decat sa patesc ceva, asa cum era sa pa­teas­ca tati anul trecut si cum au patit alti copii si oameni mari, ca a vazut el la stiri.

Atunci mi-am dat seama ce mult am gresit nediscutand cu el despre aceste probleme, cand le-am intalnit prima oara. Ce ar trebui sa le spunem copiilor despre raul pe care ni l-ar putea face altii?