De șase ori. S-a întâmplat de șase ori să mă tem pentru viața fetiței mele de cinci luni.
De fiecare dată am crezut că o voi pierde, așa își începe povestea mama unei copile care a trecut prin clipe de coșmar și căreia i s-a schimbat viața radical după aceste experiențe incredibile.
Prima dată s-a întâmplat chiar la sfârșitul primei zile în care mă întorsesem la muncă și prima zi în care am lăsat-o la creșă, continuă mămica. Soțul meu a luat-o pe Sadie și imediat cum au ajuns acasă m-am așezat pe canapea, am luat-o în brațe și am pus-o la sân. Îmi curgeau lacrimile pentru că îmi fusese atât de dor de micuța mea întreaga zi. A încetat să mai sugă, i s-a arcuit trupul și a început să tremure. ‘Are convulsii. Sună la urgență!’, am țipat cât m-a ținut gura la soțul meu. Au ajuns imediat paramedicii, dar fiica mea își pierduse cunoștința în brațele mele. Încă respira. Am dus-o la spital pentru a-i fi făcute analizele. Eu am plecat cu ea în ambulanță, soțul meu ne urma cu mașina. Eram dărâmată, mă simțeam lipsită de ajutor și mă întrebam dacă va fi ultima oară când o văd.
Am ajuns la spital și i-au făcut o mulțime de teste și analize. Toate au ieșit negative, așa că ne-au trimis acasă. Dar în dimineața următoare, în timp ce o țineam în brațe, am observat cum s-a transformat la față, buzele era vinete și nu mai respira. Tot atât de repede cum îi încetase respirația, la fel de repede i-a revenit. Plângeam și o țineam strâns în brațe. Am reușit să-mi păstrez calmul în acea clipă, dar eram complet dărâmată. Ne-am dus direct la spital. În timp ce așteptam să intrăm s-a s-a întâmplat din nou. Privire în gol, buze vinete, încremenită. Imediat ne-a luat o asistentă și ne-a dus într-un salon unde i-a pus o mască de oxigen pe față. Îi țineam capul în mâini și o întrebam încontinuu pe asistentă ce se întâmplă și dacă va fi ok.
Ne-au internat la etajul cinci, unde era secția pentru copii. Uitându-mă de jur împrejur la toți acei copii bolnavi și la familiile lor, m-a copleșit tristețea. Mereu auzi despre copii bolnavi, dar acum era vorba despre copilul meu. Singurul moment în care am plecat de lângă ea a fost acela în care am mers până la baie. Voiam să petrec fiecare minut cu ea, pentru că nu știam câte minute ne mai rămăseseră. Ba chiar am dormit cu ea în acel pătuț mic de spital. Știam că dacă mă știe lângă o va ajuta să lupte.
În dimineața următoare, soțul meu a fost sunat de vecinul pe care îl rugasem să aibă grijă de câinele nostru și ne-a spus că sângera în momentul în care își făcea nevoile. Soțul meu nu a stat cu noi în spital, pentru că trebuia să stea acasă cu Reuben, primul nostru copil. Micuțul fusese traumatizat când ne-a văzut că plecăm cu ambulanța. Acela a fost cel mai îngrozitor moment din întreaga mea viață.
Stăteam lângă fetița mea care era conectată la aparate și îi cântam. Dintr-o dată monitoarele au început să țiuie. Nivelul de oxigen îi era insuficient și am apăsat butonul de urgență. În câteva secunde au intrat opt persoane, m-au dat deoparte și i-au pus imediat masca de oxigen pe față. Trupul ei micuț se arcuia. Țipam la ea și o rugam să nu moară, plângeam în hohote și mă întrebam dacă aceea va fi ultima mea amintire cu ea. În mod miraculos a început să respire. Încet-încet au plecat toți din încăpere, cu excepția unei asitente care mă luase în brațe să mă liniștesc.
Mi-am sunat soțul plângând și i-am spus că a fost la un pas de moarte. Lăsase câinele la veterinar, care îl asigurase că vă avea grijă de el și ajunsese la spital exact când ne transfera la secția de terapie intensivă pediatrică. Îi făcuseră atât de multe teste și în tot timpul ăsta ea zâmbea. Cea mai dulce energie o simțeai când te uitat la fața ei micuță. Am stat și m-am uitat cum o conectau la monitoare și îi puseseră o mulțime de cabluri pe cap. Îi făcuseră de două ori anestezie pentru teste. Fiecare test ieșea negativ, dar medicul i-a pus până la urmă diagnosticul de ‘epilepsie’ și i-au prescris tratament pentru asta.
Am vrut și o a doua opinie gândindu-ne că poate le scăpaseră ceva. Așa că ne-am transferat la alt spital, cu ambulanța, ca să fim siguri că va fi asistată pe drum. Acolo i-au pus și mai multe cabluri pe cap, i-au testat inima și ne-au recomandat un test cu bariu pentru a verifca refluxul. Acesta a ieșit pozitiv și medicii i-au dat un antiacid considerând că din cauza acidului din stomac și a refluxului avea momente în care nu putea respira. Ne-am liniștit pentru că își dăduseră seama ce are și ne puteam întoarce acasă după două săptămâni în spital.
Numai că, ceva mai târziu, ne-am dat seama că nu era deloc așa. Iar începuse să rămână fără respirație, dar de data asta erau și convulsii, așa cum făcuse la prima criză. Așa că am mai stat în spital încă o săptămână. Alte teste, alte anestezii. Am fost trimiși acasă cu un tub de oxigen pe care îl avea atașat de picior și din cauza căruia are și acum cicatrice la picior. De câte ori îi încetineau bătăile inimii începea să țiuie. La un moment dat nu mai respira, am pus repede masca de oxigen și chipul ei cu buzele vinete și ochii lipsiți de viață mi-a rămas întipărit în creier. Am mai mers la alți doi pediatrii specializați în neurologie. Aceștia ne-au zis că continuăm tratamentul și probabil își va reveni, așa cum se întâmplă cu cei mai mulți copii.
Tratamentul părea să aibă rezultate și eram mulțumită de asta dar eram extrem de furioasă în același timp. Mă uitam cu invidie la alte mame la locul de joacă, la librărie, în grupurile de copii, dorindu-mi ca și cea mai mare problemă a mea să fie scutecele care dădeau pe afară, copiii care nu făceau la oliță, ori trezitul în timpul nopții din cauza durerilor dentare. Acelea erau și problemele mele, dar păleau în fața grijii permanente și a fricii că mi-aș putea piede copilul. Mă temeam că tratamentul îi va provoca probleme de dezvoltare. Nu puteam să nu o compar cu alți copii. Ea abia începuse să se rostogolească la vârsta la care alții copii făceau primii pași. Nu am făcut un pas decât la 18 luni. Mă gândeam dacă va putea vreodată să meargă la înot, să citească, să meargă cu bicicleta, să fie mamă.
Pe lângă asta nu suportam să fiu departe de ea și numai gândul de a o lăsa singură îmi provoca o durere insuportabilă. Prietenii și rudele mă rugau să merg a yoga, să ies cu soțul meu în oraș, să ies oriunde. Nimeni nu înțelegea că nu simt nevoia să iau o pauză din a fi alături de copila mea. Ceea ce aveam nevoie era cât mai mult timp lângă ea. Mi-au zis că am alintat-o și da, am făcut asta 100%. Dar ați fi făcut-o și voi dacă v-ați fi privit copilul cum aprope vă murea în brațe.
Sadie a fost sub tratament până la 16 luni, apoi treptat am renunțat la el. Era deja de șase săptămâni fără tratament și nu mai făcuse convulsii. Chiar în ziua în care am mers la control la neurolog și acesta ajunsese la concluzia că trecuse peste boală, a avut din nou convulsii. Ne-am întors din nou la spital, i-au făcut din nou teste și ne-au dat alt tratament. Atunci am aflat că sunt din nou însărcinată și singurul lucru la care mă gândeam era dacă și acel copilaș care avea să vină pe lume va avea aceleași probleme.
După încă doi ani de medicamentație, timp în care nu mai făcuse convulsii, chiar înainte să împlinească patru ani, am avut o depresie pentru că trebuia să o înțarc. Pe 20 mai 2012, trecuse ceva vreme de când nu mai făcuse convulsii, iar băiețelul născut după ea nu dăduse niciun semn că ar avea astfel de probleme.
Acum, fetița mea are cinci ani și sper să fi lăsat în urmă tot coșmarul ăsta. Și toată experiența asta traumatizantă avea și o parte bună. Am simțit că am primit o a doua șansă, am primit un semnal să mă trezesc la realitate și să petrec fiecare clipă împreună cu copiii mei la intensitate maximă. Am petrecut mult mai mult timp având grijă să creez amintiri frumoase pentru noi și pentru copiii noștri. Am acordat mai mult timp lucrurilor care ne făceau fericiți. Mi-am amintit de ce trebuie trăită viața la intensitate maximă. M-am simțit recunoscătoare în fiecare zi pentru ceea ce aveam și am realizat că dragostea pentru Sadie și familia mea era ceea ce îmi dădea puterea să trec peste toate și că acele sentimente mă făceau puternică.
Sursa: popsugar.com
Foto: pixabay.com
Text: Alina Serea