Am tot vazut reviste pentru parinti care se chinuiesc sa explice cum se cresc mai bine copiii, dar nimeni nu a intrebat vreodata un copil cum are nevoie sa fie crescut.
De aceea, va trimit jurnalul meu. Tin acest jurnal de cand mi s-a pus prima oara un creion in mana. Nici nu stiam ce este, si am tras o linie mare pe o foaie si pe masa.
Am fost foarte surprins ca batul acela lasa urme si m-am apucat de scris. Pentru ca nu aveam mereu la indemana hartie, am folosit pereti, mobile, agenda de serviciu a lui tati, orice.
Oare de ce parintii mei nu s-au prins ca sunt un mare scriitor si nu au pus pe pereti foi mari de hartie ca sa pot sa ma exprim?
Abia cand aveam trei sau patru ani, o doamna psiholog le-a spus sa imi lipeasca foi duplex ca sa pot lucra pe ele, dar deja era tarziu, descoperisem colile albe din sertarul mamei. A, bine ca veni vorba! Cu sertarele si dulapurile alta problema! Uite cum sar de la una la alta…
Nu aveam un an cand am aflat ca e foarte amuzant sa deschid si sa inchid usile si sertarele de la dulapuri. Ce linistitor era sa vad cum se misca ele, cum fac un tac! mic cand se inchid si un poc! mare cand le trantesc.
Parintii mei ma certau mereu sa le las in pace, dar era asa de reconfortant sa vad ca eu, un copil asa de mic reuseam sa pun in miscare niste usi cat mine si sa le vad cum se leagana. Asa am aflat eu ce de minunatii se afla in dulapuri si sertare.
Obiecte multe si colorate, pe care le luam sa le gust cand eram bebe, mai tarziu le furam si ma jucam cu ele. Oamenii mari inghesuie multe comori in dulapuri, sa le ascunda de noi, cred.
Cand mami nu gaseste ceva, acum, eu stiu exact unde este obiectul acela, daca se afla prin dulapuri, desigur.
Dulapurile din bucatarie nu sunt asa de interesante, dar oalele si vasele din ele, da. Uneori gasesc acolo si cate o napolitana sau bombonici. Sunt asa de stralucitoare oalele si fac zgomote interesante!
La inceput luam oalele si capacele si le loveam tare, ma speria zgomotul acela, dar voiam sa lovesc si mai tare, pentru ca pe masura ce faceam asta, declansam eu zgomotul acela, si imi era mai putin frica de el. Si ma jucam de-a mancarea, ca si mami.
Bunica mi-a cumparat un set de vase din plastic, colorate, sa ma joc cu ele, daca tot imi plac vasele, dar mie tot cu cele din dulapul lui mami imi placea sa ma joc, pentru ca era mai interesant, faceau un zgomot mai mare si, in plus, stateam pe langa mami in bucatarie, ceea ce era si mai convenabil, ca ea nu prea avea timp sa se joace cu mine.
Adultii si-au pierdut memoria! Daca nu ar fi fost asa, sigur si-ar aduce aminte cat de greu este sa fii copil. Si ar fi mai intelegatori si mai iubitori. Sau poate ei nu au fost niciodata copii?
Imi amintesc ca odata nu am vazut ca era ceva in oala si am luat-o cam repede de pe masa si niste bilute mici, verzi, care miroseau frumos s-au imprastiat in toata bucataria. Ce m-am mai bucurat! Am batut din palme si m-am aruncat peste ele – erau moi, fine si miroseau a iarba proaspata.
Voiam sa ma joc ca in piscina cu bile, doar ca ele erau mici. Mama s-a suparat tare si a facut ochii mari si a strigat ceva la mine. M-a lovit peste manuta si m-a dat afara din bucatarie. Am plans mult, pentru ca eram sigur ca ea nu ma mai iubeste.
Nu facusem nimic rau, doar ma jucam cu bilutele, carora le spunea „mazare si ea nu ma mai iubea. Eram disperat.
Am luat repede carioca de pe biroul lui tata sa scriu pe ceva ca eu o iubesc, sa nu ma paraseasca, sa ii spun ca imi pare rau ca am suparat-o, ca nu stiam ca nu am voie la bilute. Nu am gasit o foaie si am scris pe perete.
Tata m-a vazut si a strigat la mine sa nu mai scriu. Am urlat si mai tare, ca m-am gandit ca mami nu va afla niciodata ca o iubesc. Ea a iesit din bucatarie si m-a luat de mana si m-a dus in camera mea, la pedeapsa.
Ce ma fac, acum chiar ca nu ma mai iubeste nimeni! Urlam din tot sufletul si eram asa de deznadajduit, ca m-am aruncat pe jos si m-am lovit din greseala cu capul de covor.