Activ, dinamic, sau doar „zbânțuit? Deseori, chiar dacă ne este greu să îl stăpânim, ni se pare normal să aibă multă energie. Dar când devine această hiperactivitate o problemă?
Desigur, e foarte bine ca un copil să fie energic: aceasta dovedește atât faptul că este sănătos fizic, cât și faptul că are toate premisele să se dezvolte ca un adult hotărât și capabil să-și afirme propriile sale păreri.
În sens pozitiv, hiperactivitatea normală a copilului înseamnă să-i placă să se joace, să alerge, să se bucure, în general, de posibilitățile sale de a explora lumea.
De asemenea, el va comunica mai bine cu cei din jur, pentru că este o fire plăcută (nimănui nu-i plac morocănoșii, iar copiii au tendința să-i exploateze și să-i rănească pe cei prea tăcuți sau prea retrași și care nu se joacă cu ei).
Dar nu uita că una este „energic și alta – „prea energic.
Un copil care vorbește urât, care tinde să fie agresiv cu ceilalți, adulți sau copii deopotrivă, unul care aleargă fără să se oprească ore întregi sau care nu poate sta locului măcar 40 de minute (nu este vorba de cei prea mici, ci de cei de vârstă școlară, în general, care ar trebui să poată fi atenți o oră întreagă de curs) și măcar pentru ceva care îl interesează, atunci este clar că trebuie să iei măsuri.
Iată, mai jos, câteva dintre situațiile în care se poate dezvolta hiperactivitatea.
1. Dieta si metabolismul
Mulți dintre copii au un metabolism extrem de eficient, care permite obținerea caloriilor și a substanțelor necesare dintr-o cantitate foarte mică de hrană.
În unele cazuri, surplusul de energie trebuie ars mai rapid pentru a nu forța ficatul să lucreze suplimentar sau pentru evitarea apariției obezității.
Acest tip de activitate metabolică foarte frecventă la copii conduce deseori la hiperactivitate. Din acest motiv, părinții care au copii hiperactivi ar trebui să consulte un medic în stabilirea dietelor și mai ales a regimului de activitate fizică.
INFO
Este normal ca la vârste mici copilul să alerge mai mult. Copilul mic se află în plin proces de creștere.
Mai ales cei care nu merg încă la școală, nu au prea multe „griji: ei mănâncă bine (asta nu înseamnă că și mult), se odihnesc, iar ocupația lor principală este jocul, chiar dacă acesta reprezintă o explorare a lumii înconjurătoare.
Copilul își cunoaște mediul prin joacă, deci orice gest al său relevă nevoia de a obține informații. În plus, apare necesitatea antrenării reflexelor.
Ca în întreaga lume animală, la vârste mici este nevoie ca, după stabilirea funcțională a unor reflexe, acestea să fie rodate, antrenate, verificate. Ca urmare, pentru întărirea acestor legături reflexe este nevoie de un surplus de mișcare.
Surplusul de activitate, mișcarea uneori dezordonată, deseori nervoasă, însoțită de multe ori de fugă sau de manifestări ușor agresive demască atingerea sau chiar depășirea hiperactivității normale.
Acest fenomen nu este obligatoriu incadrabil la tulburări ce țin de domeniul psihiatriei, Ci, de cele mai multe ori, este vorba de o ușoară dezechilibrare temporară la nivelul creierului motor (al mișcării) sau a celui afectiv.
O hiperactivitate la limita normalului sau trecută de această limită este, în 70% dintre cazuri, o încercare disperată a creierului să se echilibreze sau să anunțe prin acest comportament ca în mediul său de viață există probleme care-l supără.
Hiperactivitatea care depășește limita normală este de fapt o primă manifestare de tip nevrotic a copilului aflat fie într-o criză biologică a dezvoltării, fie într-o criză de adaptare la factorii nocivi din mediul în care trăiește, așa cum ar fi certurile la care asistă, lipsa de contact afectiv cu părinții sau fumatul pasiv.
INFO
Tulburarea proceselor de învățare. Cercetările realizate de psihologii canadieni au dovedit că ritmul descărcărilor electrice nervoase care conduc la o hiperactivitate normală reduc considerabil, până la 60%, viteza proceselor de învățare.
Acest aspect se datorează și unor produși chimici generați de acumulările de acid lactic din mușchii suprasolicitați în activitate, cât și a complexării unor căi nervoase din lobii temporali ai creierului cognitiv (al învățării).
Creierul afectiv
Cercetătorii britanici au descoperit, tot anul acesta, că o hiperactivitate anormală a copilului poate scădea nivelul secreției de serotonine în unele zone din creier.
Scăderea ritmului descărcării acestor mediatori care transmit chimic mesaje complexe poate afecta drastic toate compartimentele nervoase ale creierului legate de senzații, trăiri și sentimente. Aceste dezechilibre pot conduce treptat la adevărate boli psihice.
3. Probleme sociale
Incapacitatea adaptării la o viață socială de grup este una dintre marile probleme ale copilului cu o hiperactivitate anormală.
Astfel, dacă micuțul normal hiperactiv este în unele cazuri acceptat de anumite medii de copii, micuțul cu o hiperactivitate anormală riscă să fie exclus de aceste grupuri sociale mai ales pentru că este deseori incapabil de a-și controla agresivitatea.
INFO
Relația cu părinții, educatorii și de regulă cu adulții devine mai dificilă în cazul copilului cu hiperactivitate anormală.
Pentru aceasta este nevoie de foarte multă comunicare blândă și în special cu mama, direcționată la început spre temele sale de interes și apoi delicat ghidată către aspectul educativ.
4. Când este vorba despre ADHD?
Sindromul ADHD este o denumire generică ce se referă la o mulțime de probleme ale reacțiilor nervoase normale de apărare a organsimului.
Hiperactivitatea anormală este deseori corelată cu acest sindrom manifestat prin tulburarea funcțiilor atenției și impulsivitate, uneori chiar și agresivitate, violență.
În general, semnele care pot demasca un eventual ADHD al copilului sunt distragerea atenției de către sunete sau imagini aparent neimportante, incapacitatea de a-și duce sarcinile la bun sfârșit, o permanentă mișcare, deseori necontrolată, lipsa totală a răbdării, insomnii, incapacitatea de a urmări până la final o frază, un film, o emisiune TV sau o melodie, sau incapacitatea de a relua, după o întrerupere, activitatea desfășurată.
Deseori apar fuga necontrolată și uneori râsul sonor sau țipetele, indiferent de ceea ce copiii respectivi doresc să comunice.
Dacă toate acestea sau cel puțin patru elemente dintre cele enumerate apar frecvent în comportamentul micuțului, este posibil să fie vorba de ADHD, Tulburarea cu Deficit de Atenție și Hiperactivitate, o afecțiune reală, care nu trebuie neglijată, pentru că poate avea un impact puternic asupra întregii familii.
INFO
ADHD este o tulburare neurologică atribuită unei întârzieri de dezvoltare a conexiunilor cerebrale, afectând inhibiția și autocontrolul. Are o componentă ereditară puternică și poate crea probleme de adaptare care vor afecta viața viitorului adult.
Page: 1 2