Îmi învinovățesc părinții. Experiența teribilă a divorțului lor m-a făcut să cred că un mariaj poate funcționa numai dacă te străduiești suficient de tare.
Timp de patru ani m-am uitat la ei cum au făcut eforturi.
El își cerea scuze, ea îi mai acorda o șansă. Apoi urmau perioade de neliniște, certuri și urlete. Fiecare dintre aceste perioade era urmată de un soi de lună de miere. Își plănuiau întâlniri și chemau bona să stea cu noi. Erau flori, ciocolată și conversații cu noi, copii, despre cât de important este să știi să ierți și despre faptul că mariajul a început din nou să funcționeze.
Toate acestea se repetau și credeam că nu vor divorța niciodată. Dar au făcut-o.
Și pentru că eu au încercat atât de mult să-și salveze căsnicia și totuși nu au reușit, am fost convinsă că dacă eu mă voi strădui și mai tare în căsnicia mea voi reuși. Timp de patru ani am fost nevasta perfectă. Găteam și făceam curățenie. Îi pregăteam prânzul pentru la muncă și puneam și câte un bilețel în care îi mulțumeam că muncește pentru familia noastră.
Îl așteptam cu cina pe masă în fiecare seară când ajungea acasă. Stăteam cu orele să planific ieșiri romantice și să scriu invitații de mână. Îmi spunea cât de mult apreciază aceste lucuri și cât este de minunat că îmi arăt dragostea în felul ăsta. Iar asta aprindea și mai tare flacăra în mine. Dacă observase efortul meu înseamnă că mariajul ăsta va funcționa.
Apoi am făcut un copil. Să fiu în continuare soția perfectă era aproape imposibil. Se întâmpla să vină acasă și să găsească scutecele murdare pentru că nu reușisem să duc gunoiul și o soție cu cearcăne imense și pete de lapte pe hainele imense și ele. Dar nu numai aspectul meu și al casei avuseseră de suferit. Eram un dezastru din punct de vedere emoțional. Copilul plângea toată noaptea și era vina mea. Simțeam că mariajul nostru se va destrăma dacă nu le dădeam cumva de cap tuturor acestor probleme.
Știam că am eșuat să fiu mama și soția perfectă, dar nu știam cum să mă străduiesc mai tare decât o făceam deja. Momentul adevărului s-a ivit în timpul unei certe urâte. Ca la majoritarea cuplurilor care se ceartă după o lungă perioadă de căsnicie, niciunul dintre noio știa de unde au izvorât frustrările atât de mari. Dar la un moment dat m-am trezit țipând la el și spunându-i că am făcut tot ce era omenește posibil pentru ca mariajul nostru să funcționeze și, culmea, nu era suficient. Ce voia mai mult? Cina mai bună? Mai mulți bani? O casă mai curată? Mai mult sex?
Nu, voia doar să mă opresc și să nu mai încerc să fac totul perfect. Încercând să fiu tot timpul perfectă nu făcusem altceva decât să-l îndepărtez de mine pe omul pe care îl iubeam. În loc să ne uităm la un film împreună și să încercăm să ne relaxăm atunci când venea de la muncă și când ne vedeam după o zi ce fusese istovitoare pentru amândoi, eu eram disperată să fac ordine și să adun jucăriile copilului pe care oricum le împrăștia a doua zi. Îmi îndepărtasem și prietenii pentru că mă izolasem și atunci când el îmi povestea despre prietenii lui eram geloasă și mă simțeam singură.
Acum mariajul nostru nu este perfect, dar zilele astea am încetat să mă mai străduiesc să fiu perfectă. Încă îi mai pun bilețele lângă pachețel. Dar îl mai las și pe el să-și pregătească mama dacă sunt prea ocupată. Dacă vreau să mă mai uit la un episod din serialul perferat și să mă relaxez astfel jumătate de oră, mai las și vasele nespălate și câteodată le spală el.
Renunțând să mai fac tot posibilul pentru a deține controlul m-am surprins îndrăgostindu-mă din nou de bărbatul de care mă îndrăgostisem cu zece ani în urmă. Dar acum era altfel, nu mai era bărbatul pe care trebui să-l impresionez cu felul cum gătesc. Era bărbatul care mă iubea exact pentru ceea ce eram și care mă asigurase mai mult decât ar fi fost cazul poate, că noi nu vom deveni părinții mei.
Sursa: scarymommy.com
Text: Alina Serea