Ursul păcălit de vulpe, de Ion Creangă, este una dintre cele mai cunoscute povești pentru copii. Fabula cu care mulți dintre noi am crescut îi cucerește și pe copiii din ziua din azi, stimulându-le imaginați și determinându-i să-și pună tot felul de întrebări.
Una dintre cele mai populare, dar și cea mai scurtă dintre poveștile lui Ion Creangă, Ursul păcălit de vulpe este cunoscută de copiii din mai multe generații. Povestea viclenei vulpi, care reușește să-l păcălească cu mare ușurință pe ursul cel înfometat, este una în care copiii pot cu ușurință să identifice morala.
Ursul păcalit de vulpe, de Ion Creangă
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.
– Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: „Hăis! Joian, cea! Bourean'. Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine…şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta…re-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
– Bună masa, cumătră! Ti!!! da ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta…re! mi-i poftă!
– Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.
– Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.
Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!
În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr de coadă, începu a striga:
– Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: „Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac…' Iar când anina cârligul de copac, ea striga: „Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!'
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!
Morala poveștii Ursul păcălit de vulpe
În Ursul păcălit de vulpe, Ion Creangă dă o pildă de comportament scoțând în evidența două trăsături negative de caracter: viclenia și lăcomia. În plus, morala este aceea că nu este bine să te încrezi în oamenii pe care nu-i cunoști. În plus, lăcomia se poate plăti scump, exact așa cum a pățit și ursul.
Ursul păcălit de vulpe este cea mai scurtă poveste a lui, are doar 3 personaje, subiectul fiind foarte simplu: Un țăran cu o căruță cu boi, încărcată de peste vede pe drum o vulpe care s-a prefăcut că e moartă.
Țăranul pune vulpea în carul său cu gândul că se va folosi de frumoasă ei blană. Dar vulpea, vicleană cum era, s-a trezit și a aruncat toți peștii din căruță pe drum, după care a sărit și a început să îi mănânce cu lăcomie. Un urs trecând pe acolo o zărește și îi cere să îi dea și lui câțiva pești. Vulpea refuză, dar în schimb îl sfătuiește să își vâre coadă în lac și să aștepte până peste se vor prinde de coadă lui. Ursul, flămând și lacom, fără să se gândească dacă este adevărat ce spune vulpea, urmează sfatul ei. Dar apa lacului îngheață și ursul rămâne nu numai fără peste, dar și fără coadă. Vulpea cea vicleană, care reușise să-l păcălească pe urs, s-a ascuns într-o scorbură de copac și râdea de supărarea ursului care nu s-a mai putut răzbună nicicum pe vulpe.
Te-ar putea interesa și:
Basme pentru copii – Cele mai cunoscute basme în limba română
Harap Alb, de Ion Creangă. Basmul întreg și morala lui
Punguța cu doi bani, de Ion Creangă. Povestea și învățăturile din ea