David, un pitic de ase ani, duduie de energie de cum se trezeste.
Canta, alerga prin casa, abia il prinde mama sa il imbrace, nu poate sta linistit nici la masa, unde da continuu din picioare, sta pe scaun cand cu sezutul, cand cu piciorele, vorbeste intruna, gesticuleaza, cauta o jucarie, o ia, apoi o abandoneaza, pe drumul spre gradinita se agita permanent.
Cand il ia de la gradinita, mama priveste tematoare spre educatoare, care ii evita privirea, ca sa nu ii mai raspunda a suta oara la intrebarea Cum a fost?!’, ca a fost tot asa – adica a deranjat activitatile, a vorbit non-stop, a raspuns obraznic, nu a reusit sa isi termine sarcina…
Ajuns acasa – pustiul parca abia s-a trezit –, neobosit, incepe o suta de jocuri si nu se concentreaza pe nici unul, se infurie usor, arunca obiectele cand vede ca nu reuseste ceva din prima, da cu pumnii si picioarele daca i te opui…
Mama nu mai reuseste sa ii faca fata, iar cand baietelul adoarme este cel mai binecuvantat moment al zilei. Pana a doua zi, cand „vijelia’ se porneste din nou.
Cat timp poate un om normal tine piept unui copil ce se comporta astfel luni si ani de zile, fara sa isi iasa din fire si sa il certe, poate chiar sa il bata, sa il pedepseasca din ce in ce mai aspru (pentru ca pare ca pedepsele nu au niciodata efect la acest copil)?
Copiii-problema
Dar un copil care pare sa aiba un „motor vesnic pornit si prevazut doar cu viteza repede inainte cum sa-i explice parintelui ca nu de agresiune verbala si fizica are nevoie, ci de ajutor si intelegere?! Copiii cu tulburare hiperactiva dezvolta in timp teama si nesiguranta, tocmai din cauza reactiei celor din jur.
Nu numai parintii nu stiu cum sa se poarte cu ei, ci chiar educatorii sau profesorii, care, in general, sunt fie furiosi, fie se resemneaza cu gandul ca au in clasa un copil-problema.
Hiperactivii au o stima de sine scazuta, toleranta „zero la frustrare (care duce la explozii de furie) si predispozitii depresive. Acesti copii sunt frecvent respinsi de colegi, pentru ca ii deranjeaza, le strica jocurile, ii agreseaza, incearca mereu sa ii domine, depasesc limitele si incalca regulile.
Sunt respinsi, evitati si marginalizati si de catre adultii din afara familiei. Si o veste buna!? In timp, ei au performante scazute la citit, scris, calcul matematic, se confrunta cu dificultati de coordonare a miscarilor, intarzieri in achizitia limbajului, in desen, desi ei sunt normal dezvoltati intelectual.
Formele cu predominanta impulsiva (copilul este tot timpul agresiv, fie verbal, fie fizic) preced aparitia la pubertate a unor comportamente antisociale (absenteism de la scoala, furt, agresiune).
Vestea buna este ca in multe cazuri simptomele se atenueaza in ultima parte a adolescentei si in perioada adulta. O mentiune se impune: afectiunea poate fi tinuta sub control atata vreme cat relatiile din familie sunt normale.
Altfel, relatiile tensionate dintre parinti si copii (si, din pacate, adolescenta nu se caracterizeaza tocmai prin armonie…) sau alti factori negativi, cum ar fi alcoolismul unuia dintre parinti, pot agrava boala.
Cate ceva despre cauzele ADHD
Pana in prezent nu s-a evidentiat un factor principal declansator. Raspunzatori de aparitia ADHD pot fi mai multi factori. Unul ar fi tulburarile neurologice (dezvoltarea creierului, un creier neirigat sau tulburari in metabolismul neurotransmitatorilor).
Greutatea scazuta la nastere, complicatiile in timpul sarcinii, chiar reactiile alergice ale unui copil ar avea, conform altor studii, legatura cu declansarea ADHD. Transmiterea genetica a fost si ea luata in considerare. Parintii care au un copil cu ADHD nu trebuie sa se invinovateasca, ci sa actioneze spre binele copilului.
Cauzele ADHD nu sunt inca stabilite in intregime, dar se stie ca in cazul manifestarilor hiperactive cauzele biologice sunt mai importante, in timp ce manifestarile opozitionale (comportament violent) sunt influentate de cauzele sociale.
Page: 1 2