Copiii spun lucruri care dor

E foarte drăguţ atunci când copiii spun lucruri serioase. Adulţii găsesc asta încântător. Situaţia se schimbă însă atunci când copiii spun, fără intenţie, lucruri care dor şi te fac să te simţi vinovată. Sinceritatea poate fi copleşitoare. Dacă ridicăm la puterea a zecea semnificaţia acestui adevăr putem afla cu aproximaţie ce înseamnă pentru un părinte adevărul auzit din gura inocentă a propriului copil.

Atunci când copilul tău îţi spune ingenuu că a fost invidiat de colegi pentru gustarea lui compusă numai din dulciuri şi gumă de mestecat (cumpărate în grabă de la chioşcul de la colţ), te încolţeşte un pic sentimentul pe care se bazează întreaga noastră educaţie, şi anume, vinovăţia.

Spuse şi… nevrute

Am cules din perlele învinuitoare ale copiilor pe cele mai frecvente (măcar ca temă) şi pe cele mai înduioşătoare, din punct de vedere al conţinutului. Poate fi tentant să te laşi pradă emoţiilor, dar nu uita că acele fraze care te impresionează mai tare pot fi şi cheia genului de vinovăţie la care eşti predispusă. Nu ceda şantajului emoţional, dar nici nu ignora semnele.

La serviciu stai mai mult decât cu mine. E inevitabil să nu ţi se umezească ochii şi mai-mai că-ţi vine să îţi scrii demisia pe loc. Dacă te numeri şi tu printre acele femei care vor (sau pur şi simplu) trebuie să aibă serviciu, ai mari şanse să te întâlneşti cu o astfel de critică din partea copilului tău, chiar şi când acesta a crescut. Vinovăţia vine tocmai din faptul că şi ţie ţi se pare că petreci prea puţin timp cu micuţul tău.
Vestea bună e că nu tot timpul petrecut cu copilul tău e semnificativ. Dacă tu stai într-o cameră şi lucrezi, citeşti, te uiţi la TV, e ca şi cum ai fi la serviciu. Ceea ce contează e să faci ca timpul petrecut cu cel mic să fie relevant, de calitate: jucaţi-vă, vorbiţi, interacţionaţi activ. Şi va veni o vreme când vei simţi că vina scade.

Mama Inei îi găteşte tot timpul ce îi place ei.  Şi aici e vorba tot de faptul că vrei să fii mama 3 în 1 pentru copilul tău. Ca să nu mai punem la socoteală că mai e vorba şi despre unul dintre limbajele fundamentale ale iubirii care se transmite prin hrană, de la mamă la copil. Această comunicare este primordială, hrana înseamnă viaţă şi se face trecerea natural apoi către afecţiune.
Faptul că nu îi mai poţi transmite copilului tău afecţiunea şi prin mâncarea pe care o faci nu este ceva fără speranţă. Pentru că, spre deosebire de primele luni din viaţa copilului tău, limbajele prin care îţi manifeşti afecţiunea faţă de el se extind de la hrănit, atingere şi ţinut în braţe la limbaje mult mai complexe. Deci nu e cazul să te apuci de prăjit şniţele ca să îi arăţi copilului că-l iubeşti.

Iar ai uitat să îmi iei şi mie un suc? Ce te faci cu vinovăţia pe care o simţi faţă de copilul tău atunci când ai atât de multe pe cap încât uiţi ceva mărunt pentru tine, dar important pentru el?
Te duce cu gândul direct în vremea în care şi tu erai mică şi neajutorată şi adulţii păreau mari, şi importanţi, şi grăbiţi, şi depindeai de ei pentru orice. Aşa că vinovăţia asta vine de demult.
Ce poţi face ca să treci peste? Păi, să înghiţi găluşca metaforică şi să mergi mai departe. Sigur vei găsi cum să te revanşezi.

Ceilalţi copii vin mereu cu ambii părinţi la serbări. Touché, dacă eşti mamă singură sau sunteţi amândoi atât de ocupaţi încât faceţi cu schimbul la evenimentele importante pentru copil. Care este sursa vinovăţiei? Tot un comportament arhaic, şi anume modelul familiei clasice, compuse din doi parteneri.
Pentru familiile monoparentale, care nu mai sunt de mult o excepţie, e mai dificil din punct de vedere aparent matematic: o persoană (oricât ar fi de plurivalentă) nu poate juca două roluri.
În cazul în care eşti o mamă singură, ce poţi face este să te asiguri că ai în jurul copilului tău cel puţin un model masculin, o prezenţă care să substituie rolul patern – fratele tău, un cumnat, bunic; important e să aibă atributele şi să fie apropiat al familiei.
Pentru familiile cu lipsă de timp, încercaţi ca măcar la unele evenimente pe care le stabiliţi de comun acord să participaţi împreună…  Pentru copil contează.

Ce să eviţi să îi spui copilului

Oricât de tentată ai fi, renunţă la:

• „Lasă-mă în pace! Chiar dacă ai nevoie urgentă de „spaţiu personal’, înlocuieşte cu „Am nevoie de un pic de timp ca să termin ceva. Fă altceva cât sunt ocupată şi apoi putem să vedem ce probleme ai tu.’

• „Eşti aşa de…’ Orice fel de etichetare doare şi lasă urme, mai ales dacă este venită de la persoane adulte foarte influente, cum ar fi – ai ghicit! – părinţii.

• „Nu plânge!’ Este, de fapt, acelaşi lucru cu mesajul „nu fi copil’, „nu suferi’. E firesc să nu-ţi doreşti ca cel mic să simtă suferinţă, doar că e inevitabil. Ceea ce poate să înrăutăţească lucrurile e tocmai interdicţia din partea ta.

• „De ce nu poţi fi şi tu ca fratele tău?’ Comparaţia nu va aduce schimbarea mult dorită, ci vinovăţie şi ruşine că nu poate fi la fel de bun ca şi persoana cealaltă. Plus că îi diminuezi stima de sine.

Text: Libertatea pentru femei

Foto: shutterstock.com