‘Nu știu de unde a învățat copilul meu să vorbească așa de urât. Noi în casă nu vorbim așa. Mă face de râs. Și degeaba îi fac observație sau îl pedepsesc. El continuă să folosească acele cuvinte’. Cam asta spun toți păriții care se plâng de faptul că juniorul lor de 2-3 ani vorbește urât. De ce copilul vorbește urât și ce poți face?
Cand copilul vorbeste urat pe la 2-3 ani, asta nu vine din vreo rea intentie, din educatie proasta, caracter urat sau din dorinta reala de a jigni. Cuvantul urat este un redutabil instrument – de atragere a atentiei, de socare a opiniei publice (deci tot atragere a atentiei), de pedepsire a unor adulti insotitori („na, ca te fac de ras, asa iti trebuie!).
Reactia violenta (verbal sau fizic) a adultului la auzirea limbajului copilului il invata pe cel mic tocmai ca acele cuvinte sunt foarte puternice. Deci le va folosi si cu alta ocazie cand are nevoie sa obtina astfel de reactii, in diferite scopuri personale (sa abata atentia de la ceva, sa atraga atentia asupra lui, sa ii opreasca pe adulti de a face ceva anume etc.).
Una dintre solutiile cele mai bune ar fi, asa cum probabil ati intuit deja, ignorarea limbajului
In cele mai multe cazuri, copiii spun „nu, si chiar asa este. Atunci ii spuneti – „niciodata sa nu folosesti cuvinte care nu stii ce inseamna; si, mai ales, dintre cele care sunt asa de urate ca acestea. Daca vrea sa stie ce inseamna, pe unele le puteti explica, pentru altele ii spuneti ca va primi explicatia cand va fi mai mare, deoarece este mult prea mic pentru a fi preocupat de astfel de expresii. Si, mai ales, nu uitati sa reamintiti regula casei – la noi in familie nu se folosesc cuvinte inadecvate, asa ca nici tu nu ar trebui sa le folosesti. Le poti auzi de la altii, insa aceste cuvinte ranesc sentimentele oamenilor si creeaza o impresie proasta despre tine.
Nu încercați să-i găsiți scuze
„De unde a auzit copilul astfel de cuvinte? De la cine a invatat?. Parca ar avea vreo importanta! Nu incetez sa ma minunez cand aud astfel de intrebari din partea parintilor. Le-ar folosi la ceva daca ar afla de unde stiu copiii aceste cuvinte? In niciun caz. Ce ar face daca ar sti? L-ar pedepsi pe autorul moral? Le-ar fi mai usor sa accepte ce spune copilul? Ar disparea de la sine vorbele urate? Sigur ca nu.
Dar de ce continua sa se intrebe? Probabil pentru a gasi un vinovat. Oare gasirea vinovatului rezolva problema? Sau vor doar sa scape de vinovatia pe care si-o pun singuri in spinare la gandul ca ceilalti oameni ar spune – „ce parinti are copilul asta care vorbeste urat!. Oamenii oricum spun asta cu voce tare sau in gand atunci cand aud un copil care se exprima ca un birjar. Si parintii impricinatului degeaba ar spune ca a invatat de la X sau Y, oricum nu ar fi crezuti. Oamenii din jur obisnuiesc sa creada ce vor ei si au dreptul sa faca asta, fie ca ne place, fie ca nu. Mai bine ar purcede la corectarea comportamentului, decat sa (isi) gaseasca scuze, nu-i asa?
Oferiți un bun exemplu personal!
Am vorbit de nenumarate ori despre modelarea comportamentului copiilor prin exemplul personal. Si in privinta limbajului copilului, ca si in celelalte domenii legate de comportament, cel mic va prelua felul in care parintii se adreseaza unul altuia, parintilor lor, dar si celorlalte rude sau prieteni. Mai sunt si desenele animate care in ultimii ani folosesc expresii extrem de colorate. Nu in ultimul rand, colegii de la gradinita sau prietenii din parc, ori chiar vecinii din bloc care striga uneori pe geam lucruri care nu se gasesc in dictionare, trecatorii, adolescentii care stau ciorchine pe bancile parcurilor… Asadar, prinde orbul, scoate-i ochii.
Nu vom discuta cu copiii detalii legate de semnificatia expresiilor urate auzite pe diferite canale de comunicare, ci le vom taxa generic ca expresii urate, pe care un om civilizat nu le foloseste.
Traficul, vecinul care iar a dat muzica tare sau a ocupat locul de parcare smulg adultilor invective pe care copiii le aud si le repeta…
Text: psiholog Cristiana Haica;
foto Shutterstock