A trecut aproape un an de la moartea lui Bogdan Gigină, tânărul polițist care și-a găsit sfârșitul într-un accident, în timp ce conducea cu viteză în coloana oficială a lui Gabriel Oprea, pe atunci ministru de interne. Fostul ministru, pe care milioane de români îl consideră vinovat de moartea lui Bogdan, nu va fi anchetat pentru omor din culpă – așa au decis senatorii luni, 19 septembrie, cand au respins cererea de încuviințare a urmăririi penale.
Drept răspuns la această veste, Carmen Gigină, mama tânărului ucis în accident, a publicat pe pagina sa de Facebook povestea serii de 20 octombrie 2015, seara când și-a pierdut copilul. Postarea mamei care și-a văzut băiatul plin de sânge pe o masă de resuscitare a răscolit inimile a milioane de români, ea fiind distribuită de peste 8000 de utilizatori de Facebook.
‘Nu am vrut pina acum sa vorbesc despre trairile noastre; acum vreau ca toti cei care ne-ati „condamnat' sa intelegeti de ce nu am facut-o. Sint lucruri greu de spus si greu de imaginat ptr voi care sinteti parinti.
In seara zilei de 20 oct 2015 in urma telefonului primit la ora 19,02 am alergat catre spitalul universitar. Cel care ne-a anuntat de accident repeta „nu pot sa cred ca s-a intimplat asta', nu pot sa cred… Sotul meu si-a imbracat un trening peste pijama si a plecat cartre spital… eu m-am blocat nu reuseam sa ma imbrac… eram… paralizata…
I-am spus sa alerge sotului meu…'am sa ajung cu un taxi nu ma astepta… du-te linga baiat'. Am iesit in strada cautind un taxi… greu de gasit … afara ploua torential. Am pornit catre zona Unirii spunind rugaciuni ptr viata copilului meu. Nu imi pasa ca oamenii se opreau si ma priveau ca pe un om debusolat, nu-mi pasa… decit de el, de copilul meu, imploram Divinitatea ca el sa fie bine.
In momentul in care an intrat in spitalul Universitar am avut impresia ca toata lumea ma cunoaste. Cel de la intrare a intrebat „Sinteti mama politistului accidentat?’. Mi-a arat usa unde copilul meu era resuscitat. Am intrat si acolo am gasit un copil, copilul meu coplet desfigurat, cu gitul retezat; cu chipul plin de singe, pardoseala era plina de singe;
M-am prabusit la picioarele lui, sarutindu-le si strigindu-l. Inca avea sosetele ude un picioare. M-am trezit ridicata brusc si zguduita de umerii… medicul de garda plingea si incerca sa ma faca sa inteleg ca nu se mai poate face nimic. M-am prabusit din nou la picioarele copilului meu, implorind si privind oamenii care desi stiau ca nu se mai poate face nimic ptr el nu vroiau sa renunte. Nu am sa uit niciodata cum acei oameni incercau imposibilul, nu am sa uit lacrimile care li se inodau sub barba…
Astazi privesc, privim neputinciosi la nedreptatea facuta sufletului copilului nostru.’