În primul an este o dulceață, dar nici nu începe să vorbească bine și descoperă puterea lui nu. De ce spune copilul nu și cum poți trece cu bine prin această perioadă dificilă?
Între 1-3 ani, copilul trece de la dependența completă față de părinte la o declarație de independență (pe care nu este însă pregătit, de fapt, să o aibă).
În încercarea de a-și controla propriul univers și de a afla cât de multă putere are și el, nu numai adultul, copilul spune primul nu (și apoi nu se mai oprește).
Nu devine cuvântul preferat mai ales după doi ani. Nu orice nu este însă spus ca atare. Uneori, copilul spune nu, chiar dacă are intenția de a asculta ce spune părintele. Este doar o formă de a-i arăta acestuia că dacă face un lucru, îl va face nu pentru că spune părintele, ci pentru ca așa vrea el. Cum însă, la această vârstă, copilul nu este echipat cu logica necesară pentru a face o astfel de argumentație, și nu are nici cuvintele pentru a o face, cel mai simplu este să îl folosească pe nu.
Nu mai este și simptomul unei frustrări pe care copilul mic o resimte cel mai bine în
Vestea bună este că, daca nu transformi această perioadă într-o luptă pentru putere și nu iei acest nu ca pe o declarație de război, ci ești empatic cu cel mic, nu va fi folosit mai rar.
Apoi, pe măsură ce copilul va crește și va avea argumente pentru a-și exprima străile și dorința, îl va folosi din ce în ce mai puțin pe nu, cu condiția ca nici părinții lui să nu-l folosească prea des, așa cum de multe ori tind să o facă…
foto Shutterstock