Dar ingrijorarile copiilor dor uneori mai tare decat orice alte griji… Pentru ca ei nu au puterea sa schimbe ceva. Fiecare varsta are grijile/ ingrijorarile ei.
La doi ani, copilul are grija de a-si tine parintii veseli si dispusi la joaca, de a ajunge la ceva care este sus pe dulap si pe care si-l doreste tare mult; mai tarziu se ingrijoreaza de intarzierea mamei – daca o pierde?
Sau se teme sa nu se rataceasca, sa nu fie lasat pe undeva, sa tina mereu aproape pernuta sau jucaria preferata si are grija sa nu o uite pe undeva.
Deja la patru-cinci ani isi pune problema ca este posibil sa nu mai fie iubit de parinti, ca ar putea ajunge la orfelinat, ca parintii ar putea divorta din cauza lui, ca Mosul nu mai vine anul asta, ca ploaia ar putea ineca pamantul si ca ar ramane izolati in bloc precum Noe pe corabie, ca cineva din familie ar putea muri, ca nu o sa stie poezia maine, ca tata ar putea avea accident cu masina…
Dupa ce bagajul de informatii sporeste, cu cat ne apropiem de varsta scolii si in anii pana la adolescenta, cu atat grijile si ingrijorarile capata forme tot mai interesante – ne ingrijoram de orice semn de boala, de schimbarile vremii, de posibilitatea izbucnirii unui razboi, de existenta vietii pe alte planete, de lipsa de bani, de faptul ca nu vom reusi sa facem fata la scoala, ca nu avem stilou pentru maine, ca nu trecem examenele, ca nu vom putea executa o figura de dans…
O lume necunoscuta
Oare de ce cred oamenii mari ca un copil este o fiinta fericita, lipsita de griji, a carei unica preocupare este aceea de a se juca? Dimpotriva, copilul este o persoana care are de rezolvat o multime de greutati. In fiecare zi, el trebuie sa se adapteze la aceasta lume necunoscuta – lumea adultilor.
Este un mic extraterestru pe o planeta care functioneaza dupa anumite legi pe care nu le cunoaste si pe care trebuie sa le descopere prin incercare si eroare. Cand apasa butonul gresit, este groaznic, pentru ca fie se raneste, fie se sperie, fie este pedepsit.
Cine nu ar fi ingrijorat? Noi, adultii, avem tendinta de a minimaliza problemele, grijile copiilor, de a le lua in ras. Foarte gresit! In felul acesta, lasam copiii singuri in fata propriilor nelinisti. Ii lasam sa transforme simple si firesti griji in anxietati, si asta faciliteaza calea catre nevroze, catre fobii.
Copilul invata din aceasta atitudine ca adultul nu il poate ajuta, pentru ca ceea ce simte el, copilul, este neimportant, nu merita atentie. Daca cel mic nu merita atentie, atunci cine? Daca nu merita atentie acum, atunci cand?
Asculta-ti copilul!
Asta inseamna ca daca are multe griji nu este normal, are probleme si trebuie dus la psiholog? Nu! Inseamna ca este timpul sa il ascultam, sa il lasam sa ne impartaseasca din framantarile lui, sa le spuna tare, caci, odata spuse, multe dintre ele se spulbera de la sine.
Si apoi, ce facem? Spunem, ca majoritatea, „termina, mai, cu prostiile astea! sau „nu ma mai plictisi cu tampeniile astea, ori „eu am griji mai importante si tu vii cu chestii de genul acesta…?
Page: 1 2