Am crescut cu mama mea de cand aveam patru ani. Parintii mei nu s-au inteles si au preferat sa se desparta.
Faptul ca ma intelegeam bine cu mama era mai degraba o exceptie – multi colegi, vecini, prieteni, traiau un adevarat cosmar acasa… in prezenta ambilor parinti.
Experientele, relatarile, impresiile si discutiile cu cei din jur m-au facut sa ma simt mai degraba norocos ca am trait la adapost de caracatita familiei.
Uneori, un singur parinte este suficient ca sa fii fericit. Uneori, un singur parinte, cred, este tot ce iti poti dori.
Exista o retinere fata de problematica parintilor singuri. Atitudinea provine din timpuri mai vechi si nu este sustinuta de fapte consistente.
Celula de baza
Pana in urma cu cateva decenii, familia era o adevarata „celula’, care asigura supravietuirea membrilor ei. Formulele de familii largite, la care participa „clanul’, erau solutiile ideale pentru a beneficia din plin de orice element necesar pentru a asigura un viitor copiilor.
Astazi, aceasta ecuatie nu este neaparat unica:
- exista familii in care un singur parinte castiga suficient de multi bani pentru sine, pentru copii, dar si pentru tot clanul;
- exista persoane care prefera sa lase educatia copiilor pe mana unor profesionisti si nu la discretia rasfatului bunicutei;
- exista parinti care prefera confortul singuratatii, dar si vicisitudinile ei, unei atmosfere incarcate sau violente a cuplului largit.
Din aceasta perspectiva, solutia de parinte singur pare sa fie uneori buna pentru copil, chiar daca adesea parintele se confrunta cu oprobiul celor din jur, care cred ca un copil nu poate trai fara ambii parinti.
Copil fara un parinte
Copiii care au crescut doar cu un parinte sunt priviti cu suspiciune, ca fiind o „minune a naturii’. De obicei, una dintre reactiile firesti ale auditoriului (dar nu neaparat o reactie care sa fie cuiva de ajutor) este aceea de a privi cu usoara compasiune. Cu siguranta, o sa poti auzi un „saracutul de el’ sau „saracuta de ea’ pe la colturi.
Mai vulnerabil?
Nu exista studii de specialitate cu rezultate clare care sa sugereze ca un copil crescut cu un singur parinte va dezvolta, neaparat, la varsta adulta, probleme emotionale.
Daca am fi la ora de matematica, cu siguranta am putea spune ca unul este mai putin decat doi, si, prin urmare, unul e mai rau decat doi. Din fericire, insa, nu suntem la algebra si nu trebuie sa ne ghidam dupa postulate de asemenea tip.
Problemele emotionale au radacini mult mai complexe decat simplul calcul aritmetic de tipul „cu cat mai multi, cu atat mai bine’. Chiar daca este posibil ca un copil crescut de un parinte singur sa se simta mai vulnerabil, nu este o regula ca el va avea probleme cand va creste mare si nici ca se va angaja, cu orice risc, intr-un divort.
Un parinte singur…
Nu este neaparat o victima si nu ar trebui sa se comporte ca atare, chiar daca societatea il face sa se simta astfel. Cu toate acestea, starea de parinte singur nu este neaparat un „capat de tara, un blestem sau un stigmat social de nedepasit.
Devin victime acei parinti care se considera victime si nu pot sa accepte ca exista si alte responsabilitati fata de copii (de exemplu, educatia!) decat simpla lamentare si cautare a vinovatilor.
De neinlocuit
Nu exista un ingredient de neinlocuit in calitatea de a fi parinte – suntem cu totii de acord ca familia ideala are ca ingrediente o mama calda si sfatoasa si un tata bun, dar ferm.
Nu exista insa nici un ingredient care sa faca o persoana de neinlocuit si nici calitati specifice unui parinte pe care celalalt sa nu le poata suplini.
Astfel, se poate pune sub semnul intrebarii zicala conform careia se postuleaza ca un copil are nevoie de ambii parinti pentru a se dezvolta armonios.
Text: Mugur Ciumageanu, psiholog clinician
Foto: Dreamstime.