Pentru un părinte e important să ştie când s-a încheiat rolul lui şi să se retragă. Psihologul Carmen Demi dezbate problema desprinderii copiilor de familia din care provin.
Problema
Violeta are 47 de ani, e căsătorită cu Andrei şi au 2 copii. Monica, fiica cea mare, are 27 de ani, s-a căsătorit şi a plecat de acasă, iar Dan, mezinul, are 23 de ani şi stă cu părinţii, iar Violeta se teme de ziua în care şi el va părăsi căminul.
Carmen – Cum te-ai simţit când a plecat de acasă fiica ta?
Violeta – Nu suportam gândul că pleacă. Pentru că Monica era încă adolescentă când l-a cunoscut pe soţul ei, i-am convins să locuiască cu noi un timp. Şi eu şi soţul meu ne dorim să avem casa plină.
Carmen – Dan şi-a dorit până acum să se mute de acasă?
Violeta – S-a mutat împreună cu un coleg într-un apartament, după ce au terminat liceul. Dar după un timp a revenit. Ştiu că e de modă veche să ne vrem copiii alături şi după ce termină şcoala.
Carmen – Cum sunt relaţiile copiilor tăi înainte de căsătorie, şi cum crezi că ar trebui să fie? Dan a venit acasă cu prietena?
Violeta – Nu. Eu cred că aici, în România, cultura în care ne-am format ne face mai conservatori. Atunci când Dan are o prietenă, încerc să adun informaţii despre ea şi familia ei, înainte de a accepta să vină în vizită la noi.
Carmen – Cu cât le dai copiilor mai târziu şi mai greu drumul să se descurce singuri în viaţă, cu atât le va fi mai dificil să îşi găsească propriul drum. Toţi părinţii au sentimente de pierdere şi chiar anxietate atunci când copiii pleacă de acasă, chiar dacă au crescut şi sunt adulţi. Soluţia e ca părinţii să îşi dezvolte abilităţi de a-şi gestiona propriile trăiri, timpul pe care îl au liber şi propria viaţă, în lipsa copiilor, oferindu-le încrederea şi binecuvântarea de a-şi construi propriul drum.
Violeta – Uşor de zis, greu de făcut! Cred că nu ar trebui să punem presiune pe copii să plece de acasă după ce termină şcoala. Cred că părinţii ar trebui să fie în continuare prezenţi pentru ei, să îi protejeze.
Carmen – Te îngrijorează gândul că într-o zi ar putea să nu se mai întoarcă acasă la cină şi ar putea să îşi facă singuri viaţa în altă parte, fără voi? Eu cred că ai nevoie de puţin sprijin pentru a învăţa să le laşi spaţiu pentru a-şi descoperi propriile lor drumuri.
Să fim buni părinţi înseamnă de multe ori să facem un pas în spate şi să îi lăsăm pe copii să preia controlul vieţii lor. Altfel, în loc să-i ajutăm, le punem piedici!
Violeta – Nici soţul meu nu e de acord să-i lăsăm să plece de acasă înainte de căsătorie.Vreau să fiu sigură că fata cu care se va căsători baiatul meu e suficient de bună ca să îl merite.
Carmen – Sună ca şi cum el ar trebui să plece de lângă voi doar atunci când va găsi o femeie care să ţină locul mamei. Oferă copiilor mai mult spaţiu şi libertate. Altfel rişti să îi pierzi, mai ales dacă fac alegeri cu care nu eşti de acord. Pregăteşte-te să le dai drumul puţin câte puţin.
Una dintre cele mai apreciate calităţi ale unui părinte e aceea de a şti când s-a încheiat jobul lui în relaţia cu copiii. E acel moment când, stând împreună cu soţul tău, începeţi să vă bucuraţi mai mult unul de celălalt, în timp ce copiii voştri explorează lumea şi viaţa în felul şi pe drumul lor, aşa cum cred ei de cuviinţă.
Sindromul cuibului părăsit afectează mai ales mamele. E important să nu faci din copii unicul tău scop în viaţă.
Citeşte aici şi sfatul cititoarelor în această privinţă
Foto: shutterstock.com