Uneori, bebeluşul pare că nu vrea să mănânce (nu vorbim aici de situaţiile în care copilul are o problemă medicală). Şi atunci, mama şi tata se îngrijorează. Mai ales mama, care parcă de când s-a născut micuţul a căpătat o unică funcţie: aceea de furnizor de păpică. Aşa că îşi ia funcţia în serios şi încearcă să forţeze copilul să mănânce.
Dacă ea face acest lucru, şi micuţul se încăpăţânează să nu mănânce, mesele devin o luptă între mamă şi copil. Şi în acest mod simplu, se formează un stereotip relaţional – masa şi alimentele vor declanşa răspunsul de autoprotecţie a copilului: refuzul. Uneori, atitudinea copilului este interpretată, în mod greşit, ca lipsă a apetitului – în cazul copiilor cu temperament flegmatic, de exemplu, care mănâncă destul de încet, contemplă mult ceea ce este în jurul lor.
Lipsa poftei de mâncare la un bebeluş sănătos este cauzată fie de anumite particularităţi psihologice, fie de metodele educaţionale din familie.
Lentoarea aceasta produce iritare adultului, mama îl grăbeşte pe copil, vâră nerăbdătoare o altă linguriţă cu mâncare în gura deja plină a „leneşului şi, cu timpul, procesul hrănirii copilului devine o tortură şi pentru mamă, şi pentru copil. Atitudinea negativă a copilului faţă de mâncare şi de procesul de a mânca devine copleşitoare pentru el şi se poate chiar transforma într-o adevărată traumă psihică.
Pentru copiii mai sensibili şi impresionabili, emoţiile negative trăite în primii ani de viaţă în timpul meselor sunt păstrate în subconştient şi vor asocia în timp mâncarea de acasă cu aceste emoţii – de multe ori, aceşti copii care nu mănâncă bine acasă vor mânca bine la grădiniţă sau în alte locuri (în vizită sau la restaurant). Se mai poate constata şi reacţia inversă: mănâncă bine acasă şi mai nimic la grădiniţă. În oricare dintre situaţii, acestea sunt semne ale unei reacţii nevrotice la mâncare.
Atenţie! Alimentarea forţată aduce cu sine anxietatea şi persistenţa în refuz, chiar şi la un copil blând şi docil.
Ce este de făcut? Părinţii unui copil care nu mănâncă bine şi nu are o problemă medicală ce ar putea duce la scăderea apetitului ar trebui să arate înţelegere şi foarte multă răbdare. Ca să iasă din cercul vicios – eu insist să mănânce, el respinge mâncarea de la o anumită cantitate încolo, mulţi părinţi experimentează „diversiunea –, pun pe un alt membru al familiei să hrănească micuţul, pun copilul pe alt loc la masă (de exemplu, mută scaunul de copil pe locul tatălui, precizând înainte că acela este locul magic de unde/din care se mănânca tot) sau în altă cameră (deşi nu este foarte bine să obişnuim copilul cu ideea că se poate mânca în orice încăpere din casă), sau aduc la masă o familie de jucării care „papă şi ele.
Mămica ursuleţ îi dă să mănânce puiului de ursuleţ căruia, desigur, îi place ce i se dă să mănânce, se bucură că va creşte mare şi că va fi puternic, că va putea merge afară, bineînţeles, după ce acel pui de ursuleţ a refuzat iniţial mâncarea precum copilul în cauză, dar a văzut ce bună e. Sau fac ritualul hrănirii cu linguriţa a tuturor animăluţelor de pe masă. Asta, desigur, după ce au epuizat varianta cu linguriţa-avion sau racheta. Dacă bebeluşul e mai mare, putem improviza şi o schimbare de rol între mamă şi copil, mama devenind bebeluşul care nu vrea să pape, dar până la urmă descoperă că mâncărica este foarte bună.
Trebuie însă să fim atenţi la ceea ce considerăm noi că nu e „destul în ceea ce priveşte cantitatea de mâncare, pentru că există riscul să supraalimentăm copilul şi să creăm premisele obezităţii.
Foto: shutterstock.com