A zâmbit! A zâmbit în somn și zâmbește și atunci când este treaz, și nu are decât o lună! E fericit!
Din păcate, zâmbetele din primele săptămâni de viață nu sunt un semn al fericirii, ci sunt doar contracții musculare produse de activitatea neuronală, sunt reflexe produse de activitatea cerebrală a bebelușului.
Abia după șase săptămâni de viață copilul zâmbește când anumite lucruri, persoane, situații îi fac plăcere, iar după vârsta de două-trei luni zâmbește intenționat, ca să facă plăcere și să îi atragă pe cei din jur – așa-zisul zâmbet social.
Apoi, zâmbetul va fi asociat și cu „comentarii – gângurit, chiote de bucurie, sunete de atragere a atenției. Va participa cu tot corpul pentru a-și exprima bucuria, și nu doar la vederea adultului, ci către orice îi face plăcere – biberonul, o jucărie, o rază de soare. Trebuie să fim conștienți că un copil nu zâmbește când și de câte ori ne dorim noi, însă dacă nu zâmbește deloc până la trei luni, trebuie să semnalăm acest lucru pediatrului.
După vârsta de șase luni, bebe va folosi zâmbetul ca pe hârtia de muște. Va zâmbi către oricine și orice, ca să atragă atenția asupra lui, să se joace și să primească răspuns. Tot până la această vârstă va învâța să se încrunte atunci când este nemulțumit, să vocalizeze pe un ton de ceartă când se enervează, să își arate – prin retragere în sine – tristețea.
La vârsta de nouă luni este deja mai selectiv, nu mai dăruiește zâmbete oricui, oricând, ci numai cui vrea și dacă vrea. Este momentul în care se instalează anxietatea legată de străini, de cei necunoscuți lui, și cea de separare. Însă „pachetul de veselie a fost deja completat cu râsul în hohote. Până la un an apare chiar și simțul umorului. Copilul râde de sunete prostești, de expresii haioase surprinse pe fețele celorlalți, de faptul că apare și dispare ceva (o persoană la jocul cucu-bau, o lumină care se stinge și se aprinde), de jocul în care te faci că îl scapi din brațe (stând pe genunchi sau chiar în brațe, ne prefacem că îl lăsăm să alunece ușor), și se amuză teribil de orice se repetă.
Este foarte ușor să răspunzi și să interacționezi cu copilul atunci când are emoții pozitive, dar ce facem cu plânsul, cu tristețea, furia? Și acestora trebuie să le răspundem prompt. Când copilul plânge (plânsul este un comportament care însoțește majoritatea emoțiilor negative la această vârstă), părintele trebuie să fie lângă el și să îl liniștească, să îl facă pe cel mic să se simtă iubit. Asta nu înseamnă că trebuie să îl răsfățăm!
Bebelușul intuiește
Pot bebelușii să intuiască emoțiile adulților din jurul lor? Ei bine, da, deși nu înțeleg situația în complexitatea ei, pot să își dea seama dacă mami și tati sunt veseli sau triști, furioși sau speriați, uneori chiar înainte de patru luni de viață. Ei devin mai alerți când citesc furia pe chipul adultului și mai ezitanți când citesc tristețea.
Așa cum am mai spus în repetate rânduri, sunt de evitat conflictele, certurile în prezența copilului, mai ales când subiectul discuției este el și creșterea sa. Dar putem avea discuții în contradictoriu pe diverse alte teme, fără urlete și jigniri, având grijă să le încheiem constructiv, dând un exemplu de urmat copilului.
Râsul este cea mai bună modalitate de eliberare a stresului și este fundamental pentru dezvoltarea copilului, din toate punctele de vedere.
Text: Cristiana Haica