Fie ca este vorba despre bebelusi, fie despre prescolari, scolari mici sau adolescenti, plansul ingrijoreaza, sperie sau enerveaza aproape intotdeauna parintii. Cand copilul plange nu ne dorim decat sa se opreasca, si apoi sa aflam care este cauza.
Un copil de 1-2 ani plange de cele mai multe ori pentru ca nu se poate face inteles, pentru el plansul este o modalitate de comunicare. Alte tipuri de plans (in afara celui declansat de cauze obiective – durerea, frica, foamea) pot fi: plansul din cauza frustrarii (ca nu poate obtine ceea ce isi doreste), plansul de oboseala, plansul „isteric al crizelor de tantrum.
Multi parinti cred ca micutul lor plange prea mult si nu mai tolereaza aceasta manifestare nici macar atunci cand este justificata, iar copilul se sperie de aceasta intoleranta si din plansul „obiectiv trece in plansul de disperare, insotit de anxietate si teama de abandon.
Ce este de facut?
Desigur, nu exista solutii universale. In functie de plansul copilului, reactiile noastre trebuie sa fie diferite. Plansul poate fi nervos, zgomotos, insotit de agitatie, dar poate fi si unul linistit, parca soptit, trist, care ne poate face sa ne gandim la o trauma sau la depresie, ori la o suferinta psihica.
Indiferent de tipul de plans, primul pas este reflectarea emotiei copilului si, prin miscari calme, sa incercam sa il alinam fara sa fortam contactul fizic cu copilul, realizand acel contact (mangaiere, luat in brate) numai daca cel mic isi doreste acest lucru.
Discutia cu copilul, in legatura cu plansul lui, nu trebuie sa aiba loc de fata cu ceilalti. Nu ii spunem copilului sa nu mai planga sau ca plange degeaba. Lui ii foloseste la ceva, oricum.
In jurul varstei de 6 luni, copilul isi da deja seama ca poate folosi plansul pentru a obtine o reactie din partea adultului. Tot acum pot aparea primele schimbari in registrul personalitatii.
Plansul pentru copiii atat de mici reprezinta un prim mod de comunicare, atat timp cat ei nu se pot exprima prin cuvinte. Prin plans copilul atrage atentia, va poate face sa veniti la el daca sunteti cumva in alta parte decat in campul lui vizual.
De pe acum, parintii incep sa poata deosebiri diferitele tipuri de plans ale propriului copil (plansul de foame, de oboseala, de atragere a atentiei etc.) – dar nu este obligatoriu sa o poata face. La un an, copilul este cu totul altfel, a capatat si si-a rafinat abilitati motorii si de comunicare, este dornic sa exploreze, dar se teme sa se indeparteze prea mult de parinti.
Pe de o parte, este dorinta de a face multe, de a incerca lucruri noi; pe de alta parte, abilitatile sale nu sunt suficient de dezvoltate pentru a face tot ceea ce isi doreste si pentru a ajunge oriunde ar vrea. Aceste diferente sunt suficiente pretexte de a lasa lacrimile sa izbucneasca.
Frustrarea este cuvantul de ordine al acestei varste. Nu stie cum si nici nu intelege foarte bine care sunt resorturile care fac ca lucrurile sa se intample (de exemplu, ce face ca un alt copil sa ii ia jucaria in parc, cum se ajunge la asta si ce poate face el in situatia respectiva), si atunci apeleaza la cel mai cunoscut mod de comunicare de pana acum: plansul.
Tot acum, copilul incepe sa dezvolte diferite temeri – frica de intuneric, caini, artificii, colindatori, apa etc. –, temeri care il si ajuta sa isi testeze si sa isi dezvolte abilitatile de a face fata lucrurilor inconjuratoare, agentilor stresanti. Pe masura ce copilul creste, este evident pentru toata lumea ca se descurca din ce in ce mai bine cu controlul lacrimilor, dar uneori parintii au pretentii exagerate de la copiii lor.
1 an este varstacaracterizata printr-un singur cuvant: frustrarea. Este foarte posibil ca acum copilul sa fi inceput deja sa vorbeasca; cu toate acestea, nu suficient de bine pentru a-si face inteleasa frustrarea sau pentru a-si exprima dorintele.
Si, in consecinta, isi pierd rabdarea si cumpatul. Spre exemplu, pentru mama si tata, a merge la nani nu e mare lucru, ba chiar e o situatie asteptata cu bucurie, dar pentru copil este frustrant, pentru ca mai are o gramada de lucruri de facut, mai vrea sa stea cu parintii – care lipsesc foarte mult din preajma lui – si nu stie ce sa faca, cum sa le explice ca mai vrea sa faca ceva, ca inca nu este timpul sa se culce.
Nestiind cum sa amane acest moment, face ce stie cel mai bine: plange. Nu este greu sa ne inchipuim de ce este si mai greu pentru un copil care inca nu vorbeste. El nu are nici macar mijloacele unuia care are aceasta abilitate pentru a explica de ce nu vrea sa faca anumite lucruri sau, cel putin, nu inca.
Vestea buna este ca prin lacrimi, plangand, copilul invata sa depaseasca acest moment si sa evolueze. Desigur, daca parintii stiu cum sa managerizeze situatiile in care copilul plange si sa nu ii intareasca acest comportament, facandu-l dezirabil (facand numai ceea ce isi doreste copilul, sub pretextul ca nu suporta sa il vada plangand).
Copiii stiu de mult ca isi pot manipula parintii prin plans, de aceea, cel mai important in fata plansului este sa ne pastram calmul. Nu rezolvati problema plansului in public, ci retrageti-va intr-un loc unde sa puteti discuta intre patru ochi. Invatati copilul sa isi foloseasca cuvintele, nu lacrimile pentru a-si exprima emotiile.
Nu ii spuneti copilului cum nu trebuie sa se simta, ci oglinditi-i emotiile pentru ca si el este ca noi: cand suntem nemultumiti, avem nevoie sa fim intelesi si acceptati, in special cand plangem.
Text: Cristiana Haica; Foto: 123rf.com