‘Pot singur’. ‘Pot singură.’ Aceste două vorbe pot aduce bucurie și tristețe în același timp.
Cu toții ne dorim ca micuțul nostru să crească, să devină independent. Luați cu asalt de treburile de zi cu zi, de agitația vieții cotidiene, nu apreciem momente unice din viața alături de copiii noștri. Momente de care ne va fi dor și la care ne vom gândi cu nostalgie. Iar timpul nu-l putem da înapoi.
O mamă al cărei copil a început deja să facă primii pași spre independență și-a deschis sufletul. Iată ce spune ea:
Văzând-mi copilul cum reușește să facă tot- de la încălțatul de dimineața, când își sandalele cu rechini, și până îmbrăcatul cu pijamale noaptea- îmi dau seama că ‘Pot singur’ a devenit deviza lui.
Nu mă înțelege greșit, ador să văd că este descurcăreț și reușește să le facă pe toate. Mă bucur, aplaud și îi fac poze. Dar undeva, acolo, simt un mare regret. Este dezamăgirea provenită din faptul că am trecut la o altă etapă și nu mai are nevoie de mine tot timpul.
Ca toți părinții, am trecut prin faza dorințelor. Mi-am dorit să-și poată ține singur biberonul. Mi-am dorit să fie suficient de mare să o facă un anumit lucru. Perioada dorințelor mi-a răpit mai mult timp decât mi-aș dori să recunosc.
Îmi amintesc că după ce s-a născut îmi doream foarte mult să vină ziua în care îl voi putea lăsa puțin să se joace singur. Măcar cât să am timp să-mi fac un duș sau să spăl o farfurie. Ziua în care nu va avea nevoie să fiu neîncetat lângă el.
Într-o bună zi mă jucam cu el de-a avionul, cu furculița și niște paste și, deodată mi-a luat furculița și a zis: ‘Pot singur’. Am fost foarte fericită, am aplaudat și l-am lăudat. Puteam și eu să mănânc liniștită, cu el la masă, după atâta timp.
Apoi a venit vremea mersului la oliță. O altă etapă mult dorită și așteptată. Nu a avut nici măcar un accident în timpul nopții, nu a udat niciodată patul. Ar fi trebuit să iau zece bilete la loterie, pe bune, cine mai avea așa noroc? Am renunțat imediat la scutece.
La câteva luni după aceea, am găsit un scutec în timp ce făceam curat în mașină. Mi-au dat lacrimile. Copilașul meu crescuse cât ai clipi.
Încet, încet nu mai era nevoie nici să-i pun ketchup pe hamburger, nici sirop pe clătite. Nu m-a mai lăsat să-i aleg chiloții cu super-eroi, nici să-i pun centura în scaunul de mașină. Îl priveam cum căpăta încredere în propriile forțe și cum micuțul de care aveam grijă neîncetat se transforma într-un băiat sigur pe el.
Săptămâna trecută, eram amândoi în baie, completam rutina pe care o aveam de fiecare dată când făcea la oliță. Rutină, care printre altele, implica să se țină de mâinile mele și să mă privească într-un mod pe care doar o mamă l-ar îndrăgi. L-am pus pe oliță, s-a uitat la mine și mi-a spus: ‘Pot singur, mami. Poți pleca!’
Fusesem decăzută oficial din funcția de ‘Asistent executiv pentru statul pe oliță’. Mai aveam încă funcția de ‘Responsabil cu hârtia igienică’. Dar și asta era doar o chestiune de timp. În curând nu voi mai avea voie în baie cu el.
Pentru că el este copilul cel mic și nu voi mai face altul, simt atât de profund dorința de a trăi aceste momente la maxim. Apreciez fiecare băiță pe care încă i-o mai fac eu, fiecare genunchi julit. Îi mai citesc o poveste în plus înainte de culcare. Îl mai pup de un milion de ori pe obrajii bucălați și pe degețele micuțe.
Aceste momente se duc deifinitiv. Nu mai poți să le retrăiești, nu dai timpul înapoi. Te poți uita la fotografii, dar nu mai poți simții mirosul părului de bebeluș sau sunetul pe care îl scotea înainte de somn în timp ce sugea la suzetă.
Și chiar dacă o zi din viața de părinte pare că durează 40 de ore, voi face un efort să fiu prezentă și să trăiesc intens fiecare dintre aceste momente. În curând va fi următorul ‘Pot singur’.
Citește și: 25 de lucruri dificile pe care orice tată trebuie să le facă pentru fetița lui
Sursa: babble.com