Arta decorarii oualelor de Paste - REVISTA BABY: Pentru părinti și copii

Mariana Nitu e o doamna-artist. O mana de femeie, micuta si delicata. Pare aproape normal ca si creatiile ei sa fie la fel. Delicate pana la gingasie.

Daca, intrand in casa Marianei, te-ai astepta sa gasesti o atmosfera linistita, tacuta, ceva intre o sala de curs si o biblioteca de manastire, te-ai insela profund.

De cum ii deschizi usa, te intampina un aer de veselie. Ceva ca o vibratie placuta, care alunga orice retinere.

Masa mare de sufragerie incarcata de culori si de oua in diferite stadii de finisare e cea care domina incaperea.

Gabriel, nepotul cel mic, baiatul fiicei sale, Alina, un pusti haios, care se arata si el „atins” de pasiunea desenului, n-are prea mult astampar.

Intra si iese de zece ori intr-un minut, povesteste despre cine a mai venit la joaca afara, pe strada, in vreme ce o clienta tocmai de prin Coreea, venita sa-si ridice comanda, ciocaneste de zor la usa.

De fapt, rasul pare o caracteristica a familiei, fiindca si Alina, fata Marianei, care a inceput, si ea, de vreun an de zile sa picteze oua-icoana, povesteste despre munca ei tot cu zambetul pe buze. Singura care nu pare atinsa de zumzetul din jurul ei este Mariana – Mari, asa cum ii spun toti ai casei.

Ea are coltul de lucru – masa incarcata cu vopsele, cu pensule si cu desenele ei – unde o lasi si o regasesti oricata vreme ar trece. Se concentreaza, zice ea, se inchide in munca, in lumea culorii si a imaginilor cu sfinti si Dumnezeu, intr-un loc tainic, in care zgomotele si agitatia trec pe langa ea fara s-o atinga.

„Pentru mine, intelegerea din familie, apropierea de ai mei sunt lucrurile cele mai importante. E primul meu pas spre fericire. Al doilea sunt icoanele.

Cand termin de pictat cate un ou, ma simt atat de linistita, ca si cum as fi intrat intr-o alta lume, mai buna. Nu mai simt nici urma de oboseala, nu ma mai doare spatele, nici mainile, nici ochii, zici ca am inceput lucrul cu doua minute in urma.”

Ouale-icoana sunt comandate din toate colturile lumii.
N-a vrut sa picteze icoane pe lemn, sticla sau panza. Ar fi insemnat sa-si iroseasca vremea, copiindu-i pe zecile de calugari din manastiri.

A vrut sa fie absolut originala, asa ca s-a gandit la tehnica miniaturilor chineze si japoneze, si pentru ca era nevoie de un suport cat mai delicat si mai simbolic, a ales oul.

Banalul ou…
Simbol al creatiei, a carui fragilitate simpla a considerat-o o provocare. Nu s-a gandit la oul incondeiat de Paste, oul-artizanat, care a si devenit, din nefericire, o marfa aproape exclusiv comerciala, produsa in serie, pentru turisti. A ales oul pictat, oul-icoana. „Era o indrazneala, recunosc. Nu stiam pe nimeni sa mai fi facut asa ceva, asa ca a trebuit sa invat absolut totul singura.

De la tehnica propriu-zisa de golire a oului, la slefuit si astupat porii, la uscare si spalare si pana la iconografia ortodoxa si catolica. Am citit enorm si am inteles ca legea nescrisa a tehnicii icoanelor nu permite abateri de la canoanele acceptate de Biserica, nu permite interpretari. Singurul lucru acceptat este sufletul pe care il pui acolo, amprenta credintei.”

Detalii cat un fir de par
Mari lucreaza zilnic cate 10-12 ore, de la sase dimineata pana catre seara, oprindu-se doar ca sa manance ceva la pranz, iar in vremea asta face si cate patru oua-icoane. De curand a inceput sa o ajute si Alina, care, la inceput, nu voia nici sa auda de pictura cu vopsele acrilice, si asta o bucura tare mult, fiindca e cineva care invata tehnica speciala a „picturilor ovale”.

Munca grea, migalita, intepenita in scaun, aplecata de spate, peste masuta luminata de o veioza, cu ochii si mainile incordate la maximum, cu grija „de mama” de a nu farama cumva fragila coaja, devenita cu fiecare ora ce trece o opera de arta.