Cum am decis să fac avort după 20 de săptămâni sarcină

Avortul sau întreruperea sarcinii este o decizie extrem de controversată. În timp ce unele persoane consideră că nu trebuie sub nicio formă să faci un avort, altele nu sunt nici pe departe atât de vehemente atunci când au un motiv pentru a lua această decize. Sunt însă și cazuri în care avortul pare a fi singura soluție. O mamă a povestit cum a ajuns să renunțe la sarcină, deși nu fusese niciodată de acord cu avortul.

Deși sunt o persoană care crede în dreptul fiecăruia de a alege, nu am fost niciodată de acord cu avortul, își începe ea povestea. Întreruperea de sarcină nu a reprezentat niciodată pentru mine o alegere. Asta până în ziua în care am făcut-o.

La 19 săptămâni, când am fost la un control amănunțit, în cadrul ecografiei am realizat că era foarte mare liniște. Încercam din răsputeri să mă conving pe mine însămi că sunt paranoia, dar s-a dovedit că nu eram. Ne-am uitat la inima micuță care bătea și am aflat că era o fetiță. Am fost foarte fericiți, și eu și soțul meu.

Doctorul însă ne-a spus că fetița noastră avea displazie scheletală. Soțul meu mi-a strâns mâna și a zâmbit către mine. Fetița noastră suferea de nanism, dar noi nu aveam nicio problemă cu asta. Nu era ceva cu care nu ne-am fi putut descurca. Nu pot spune că nu am fost șocați, dar aveam convingerea că totul va fi ok. Apoi l-am auzit pe doctor pronunțând cuvântul 'letal'. Și asta ne-a înmuiat picioarele și mie, și soțului meu.  Micuța noastră Violet nu avea să trăiască.

Copiii care suferă de nanism nu arată, de obicei, diferit la ecografie. Abia în cel de-al treilea trimestru se observă diferențele, câteodată diagnosticul este pus abia după naștere. Dar faptul că Violet avea în mod evident mâinile și picioarele mai scurte, încă de la 19 săptămâni, era semnul cel mai important al gravității bolii sale.

Starea ei continua să se agraveze pe măsură ce sarcina înainta, iar dacă rezista până la naștere, imediat ce ar fi venit pe lume, plămânii ei ar fi fost împiedicați să funcționeze din cauza structurii osoase. Nu ar fi rezistat decât cel mult câteva ore ventilată artificial.

Aveam două posibilități: să fac un avort acum, sau să duc sarcina până la final știind că va trebui să o privesc cum se va sufoca la câteva ore după naștere. Practic, nu aveam nicio alegere de făcut. Nu ar fi fost traumatizant numai pentru noi să vedem cum crește în pântec, dar și pentru ceilalți doi copii ai noștri, care ar fi așteptat o surioară și pe care cu toții am fi văzut-o cum se stinge. Așa am ajuns să fac avort.

Nimeni nu se gândește că ar putea fi ceva în neregulă cu copilul atunci când își dorește să rămână însărcinată. M-am surprins dorindu-mi mai mult ca orice să pot naște un copil cu nanism, dar să supraviețuiască. Ajunsesem că consider asta o binecuvântare. Am fi iubit-o la fel de mult și pentru noi ar fi fost perfectă așa. Dar nu am putut să o nasc doar pentru ca în cele câteva ore de viață pe care le-ar fi avut să sufere cumplit.

Familia și prietenii ne-au susținut foarte mult. Mulți dintre apropiații noștri, care erau vehemenți împotriva avortului, ne-au spus că facem bine ceea ce facem, nu exista altă opțiune.

Și chiar nu exista. Să ne privim bebelușul de câteva ore cum se sufocă nu era o variantă. Nu renunțam la ea pentru că nu ne-o doream așa cum e, pentru că noi am fi iubit-o oricum. Noi o vrem în continuare, dar ea nu era făcută pentru lumea asta. Cu toatea astea, existau o mulțime de voci care ne învinovățeau pentru ceea ce urmam să facem.

Am fost internată două zile. În prima zi eram împietrită. Nu exista nimic pe lumea asta care să mă consoleze. Am plâns toată dimineața. Când am fost așezată pe masa de operație, soțul meu și-a pus capul pe burta mea și a zis 'Tati te iubește, Violet!„. Atunci am simțit că inima mi s-a sfărâmat complet.

Mi-au făcut ceva anestezie, apoi i-au injectat inima ca să se oprească, pentru ca eu să nu o mai simt deloc mișcând. Am fost într-o stare de inconștiență pentru restul zilei. A doua zi m-am trezit cu dureri și mă simțeam goală din toate punctele de vedere. După câteva ore, crampele s-au transformat într-un travaliu. Afară erau oameni cu pancarte, cu imagini cu bebeluși avortați, care țipau și ne spuneau ce crimă facem. Ei nu știau că eu deja văzusem imaginile alea, știam ce se întâmplă cu fetița mea, de-asta eram în starea în care eram, aproape inconștientă.

În momentul în care am intrat în sală, mi s-a rupt apa și imediat a început procedura. Nu mai eram speriată. Violet murise deja.

Ultima parte a fost cel mai mare coșmar. Asistentele m-au curățat, iar medicul mi-a adus copilul să-l văd. Fața ei micuță fusese traumatizată de procedură și doctorul mi-a recomandat să nu mă uit la ea. Am urmat sfatul lui, i-am lăsat fața acoperită, dar timp de 10 minute m-am uitat la piciorușe și mi-am spus că era perfectă.

În zilele următoare m-am surprins de multe ori vorbind despre ea ca și cum încă mai era cu noi. Încă nu puteam să accept că nu mai este. Nu am văzut-o niciodată ca pe un 'făt' sau ca pe o 'sarcină întreruptă'. Pentru mine era Violet și așa avea să rămână.

Sunt de acord că toată lumea are dreptul la o opinie, dar nineni nu are dreptul să mă judece pentru ceea ce am făcut. A fost cea mai terifiantă experiență din viața mea. Mă gândesc mereu că măcar a simțit căldura din pântecele meu și atingerea mâinii tatălui ei, plină de dragoste.

Sursa: scarymommy.com
Foto: Hepta