Ce ascund minciunile și fabulațiile copiilor?

Prieteni care nu există sau scenarii de adormit copiii din picioare. Iată ce se întâmpla adesea. Trebuie să ne ingrijoreze, să ne amuze, să așteptăm să treacă? Specialiștii revin asupra virtuților imaginației și asupra sensului ascuns al acestor fabulații.

 

 

Cand avea cinci ani, C. il adora pe fratele ei mai mare. El venea sa o caute la scoala cand iesea de la liceu, o ajuta sa-si construiasca puzzle-urile, si cand baietii o bateau la cap, o apara. Cel mai mult ii placea cand o lua cu scuterul. Da, intr-adevar, era un frate formidabil.

Supararea este ca ea nu avea in realitate decat o surioara de trei ani, un pic prea prezenta pentru gustul ei, fratele nu exista decat in mintea ei. Prieteni virtuali care mananca bomboanele pe ascuns, fetite care se joaca sau vorbesc cu jucariile lor animate, lumea celor mici este adesea populata de povesti in care ei cred cu tarie. Atunci, poate fi vorba de o samanta de mincinosi sau poeti in devenire ?

„Aproximativ doua treimi dintre copiii intre doi ani si jumatate si sapte ani trec prin episoade de fabulatie, spune psihanalistul si psihoterapeutul Pascal Neveu. „Un fenomen care se explica prin insasi constructia individului, explica el.

„De-a lungul primelor sapte pana la noua luni din existenta sa, bebelusul nu este constient de propriul eu. Realitatea si imaginatia se combina fara ca el sa fie capabil sa le distinga pe una de cealalta. Incetul cu incetul, micutul se indeparteaza de mama lui si se deschide spre lume, dar trebuie sa astepte aproximativ sapte ani, faimoasa «varsta a ratiunii», inainte de-a face intr-adevar diferenta intre ceea ce este real si ce nu este.

Invatarea este, de altfel, mai complicata, constata Elisabeth Brami, psiholog si scriitoare: „Sunt intotdeauna surprinsa de parintii care se intreaba si se nelinistesc peste masura atunci cand micutul lor dovedeste o imaginatie debordanta: ce fac ei, ce facem noi, de altfel, daca nu sa le povestim toata ziua grozavii false copiilor, incarcandu-i de fictiuni amestecate cu fapte reale?

Si sa dezvaluim lista inventiilor noastre mincinoase: soricelul, Mos Craciun… „In cate dintre cartile de noapte buna ale copiilor ne vine ideea sa precizam ca este o poveste plina de falsitati?, se intreaba Elisabeth Brami. „Pana la sapte ani, copilul este animist, continua ea, „obiectele si animalele fiind persoane cu care copiii vorbesc si care le raspund. De unde si succesul universului lui Walt Disney sau Lewis Carroll, locuite de Iepurasul intarziat, Ceainicul vorbitor sau Locomotiva nervoasa.

 

Copilul tau nu „delireaza

„Daca micul Rimbaud ar fi trait astazi, este sigur ca l-am fi tinut sub observatii medicale!, spune psihologul. „Dar a spune povesti nu este o nebunie daca e produsul imaginatiei scriitorilor? Trebuie sa incetam sa vedem patologia in fata expresiei unei fantezii, respectiv a unei poezii copilaresti.

In acelasi timp, spune Elisabeth Brami „sa incetam sa folosim termeni psihiatrici tot timpul. Nu trebuie sa etichetam un copil ca «mitoman» sau sa spunem ca «delireaza». Aceste cuvinte ar avea castig de cauza daca ar ramane in registrul psihologilor si al psihiatrilor.

Prietenul imaginar nu este, asadar, nici manifestarea nelinistita a unei tulburari psihice, nici dovada unei stari de spirit proaste. Din contra, este cel mai adesea o sursa de consolare, un semn de deschidere, „un dublu cu care copilul dialogheaza, planuieste si construieste. Este «dragul Kitty» al lui Anne Frank, compania ideala care-i permite sa-si depaseasca singuratatea, dupa cum ilustreaza Elisabeth Brami.

Copilul, inventand propriile lui povesti de adormit din picioare, se confrunta in mod paradoxal cu realitatea, spune Pascal Neveu: „Exteriorizand aceasta lume imaginara, el se indeparteaza. In acelasi mod in care ne povestim visele sau cosmarurile, facem cunostinta cu virtualitatea. Si cand prietenul imaginar incepe sa se indeparteze, ca pisicutul inventat de un baietel de patru ani si jumatate, cui trebuie sa-i dam laptele in fiecare dimineata?

„Nu este bine sa garantam acordarea unui loc pentru o fiinta care nu exista. Este vorba, asadar, «de plasarea pe terenul de joc al celui mic fara a lua totul in ras», ne sfatuieste Pascal Neveu. Da, de fapt, pentru a-i spune baiatului ca este o idee buna sa ia o pauza din a-l hrani pe pisic cu gustarea lui. Alter ego-ul inventat poate servi la fel de bine uneori ca justificare. Copilul trece repede astfel de la fabulatie la mici minciuni.

Nu este fetita in varsta de patru ani cea care a spart vaza favorita a mamei sale, ci Constantin, magarusul ei din plus, care, catarandu-se pe semineu, l-a dat jos. Dupa cum Alina n-a mancat restul de prajitura cu ciocolata, in schimb, ea este aproape sigura ca l-a vazut pe caine strecurandu-se in bucatarie. Ceea ce ar putea fi credibil, daca parintii fetitei de cinci ani n-ar fi refuzat intotdeauna prezenta oricarui animal in casa.

Citește continurea pe psychologies.ro

Recomandari
Redactia.ro
Unica.ro
Sfatul Medicului
Mai multe din Copilul tau