Ce fac dacă iubitul meu are copil?!

Ai văzut asta de multe ori în filme, poate la prietenele tale, iar acum acest tip de realitate te-a ajuns și pe tine. L-ai întâlnit pe Mr. Right, care nu este doar iubitul perfect, ci și… tatic. Psihoterapeutul Carmen Toader îți oferă câteva sfaturi despre cum să gestionezi o asemenea situație.

 

Psychologies: Ce presupune o relatie intre o femeie ce nu are copii si un barbat divortat si cu un copil?

Carmen Toader: De fapt, sunt mai multe persoane implicate intr-o astfel de relatie. Fie ca e in prim-plan, fie ca ramane in fundal, este prezenta si mama copilului, fosta lui sotie. Iar in cazurile mai complexe, chiar si familiile extinse ale celor implicati, care deseori au opinii foarte vehemente despre ce s-a petrecut si despre ce se intampla in continuare in vietile rudelor lor. Din pacate, copilul aproape intotdeauna este mesagerul purtator de cuvant al tuturor persoanelor externe cuplului nou format, dar prezente in viata, mintea si sufletul lui.

Desigur, daca divortul nu este recent sau daca toata lumea a izbutit sa-l accepte si sa-si vada de propria-i viata, atunci conflictele care ar putea sa apara tin mai ales de problemele barbatului si ale noii lui partenere, adica de conflictele din cuplul lor. De pilda, barbatul poate cauta sa-i starneasca gelozia partenerei folosindu-se de copil, la fel cum ar fi facut – sa zicem – flirtand cu o alta femeie la o petrecere (pentru ca doar asa se simte el iubit) sau ea poate fi la fel de posesiva si intoleranta privind relatia lui cu copilul, asa cum este si – de pilda – fata de relatia lui cu amicii. Am cunoscut foarte multe scenarii, astfel incat totul depinde de personalitatile celor implicati, de situatie si de context.

 

Cum poate sa il pregateasca tatal pe copil pentru a o introduce in viata lui pe noua sa partenera?

C.T: Ar fi de dorit ca amandoi parintii copilului sa-l pregateasca pentru intalnirea cu noua partenera a tatalui. Ideal, dupa divort, este necesar ca mama si tatal copilului sa colaboreze in ceea ce priveste cresterea celui mic si sa se inteleaga asupra unor reguli comune de conduita. Eu nu cred ca, in general, noul partener al mamei sau noua partenera a tatalui vor fi intampinati obligatoriu cu ura copilului, daca parintii au izbutit sa lase in urma relatia lor si au in minte doar binele copilului. Insa rareori se intampla asa, si copilul devine o arma in razboiul dintre parinti, ce uneori continua la nesfarsit.

In opinia mea, aceasta este adevarata problema. Suferinta divortului a fost mare, iar rana pricinuita de abandon nu se vindeca. In acest caz, copilul, care ramane principala legatura dintre parinti, devine si intruparea razboiului dintre ei. Mai concret, cand parintii se barfesc reciproc copilului sau, mai subtil, cand, de pilda, au convingerea ca celalalt este un parinte prost si incearca sa exercite un control cat mai mare asupra relatiei copilului cu actualul lor „inamic.

Gelozia mamei pe actuala partenera a fostului ei sot nu numai ca se poate transmite shutterstock_132963734cu o mare usurinta copilului, dar se poate manifesta in convingerea ei ca partenera are intentii rele fata de copil. Daca parintii divortati au trecut printr-un travaliu de doliu reusit (ma refer la procesul de doliu din punct de vedere psihologic) dupa despartire si daca au reusit sa lase in urma suferinta si sa-si continue realmente viata, abia atunci este posibila o colaborare intre cei doi intr-adevar benefica pentru copilul lor. Altfel, copilul pur si simplu oglindeste sechelele parintilor, indiferent care dintre ei a fost initiatorul divortului.

 

Ce reguli ar trebui sa construiasca un asemenea cuplu pentru buna lui functionare?

C.T: Asta depinde foarte mult de relatiile dintre cei implicati si de context. De pilda, e important daca tatal locuieste sau nu impreuna cu noua lui partenera, ori ce fel de custodie are. Alt factor major ar fi varsta. Una e ca barbatul sa aiba 50 de ani, o partenera de 25 si un copil de 17, si alta daca copilul este mic, iar adultii au varste apropiate. Probabil ca cele mai importante sunt dorintele si asteptarile, care, mediate, ar putea duce la un compromis acceptabil pentru toti.

 

La ce jocuri psihologice ar putea sa se astepte partenera din partea partenerului?

C.T: Cel putin in faza initiala, s-ar parea ca se formeaza un triunghi, in care barbatul este la mijloc. Ce conteaza cel mai mult este cum se simt cei trei in aceasta postura. Si exista nenumarate posibilitati. Tatal poate fi incantat de faptul ca e intr-un soi de centru al atentiei, dar in acelasi timp este foarte probabil ca nu i-ar conveni daca partenera si copilul lui nu s-ar intelege. Se poate (desi e mai rar) ca el sa-i ceara iubitei lui sa preia rolul de mama si sa fie ea cea care-i acorda cele mai multe ingrijiri copilului.

Totul depinde de cine sunt de fapt copiii, de cat de mari sunt partile infantile ale adultilor din acest triunghi. Jocurile psihologice, adica santajele afective de fapt, sunt purtate de partile infantile ale noastre, si asta in orice tip de relatie. Desigur, daca intre cei trei exista inca unul sau doi copii, pot aparea probleme insurmontabile.

Ca un santaj sa functioneze, sunt necesare cel putin doua persoane. Nimeni nu ne poate santaja daca amenintarea nu ne atinge. De pilda, santajul „daca nu vii cu mine la mama in weekend, atunci o sa plec doar eu cu copilul, nu va tine daca partenera nu este geloasa pe copil. Si nici macar n-are sens, daca ea chiar vrea s-o cunoasca pe mama iubitului ei. Raspunsul meu la intrebare este ca partenera ar fi recomandabil sa-si identifice mai degraba partile ei sensibile, cele pe care le-ar putea ravasi un eventual santaj, si sa nu-si creeze niste asteptari scoase din context.

 

Dar din partea copilului?

C.T: In ochii copilului, partenera i-a luat locul mamei sale ca obiect al afectiunii tatalui. De aici si pana la teama ca ea l-ar putea inlocui pe el nu mai e decat un singur pas. Atunci e firesc ca cel mic sa fie refractar sau suspicios. In majoritatea copiilor cu parinti divortati salasluieste, pe de-o parte, dorinta ca parintii sa fie din nou impreuna, dar si vinovatia ca ei au jucat un rol important in despartirea parintilor. Acest amestec, deseori, poate duce la manifestari agresive sau/si autoagresive. Amabilitatea prea mare a copilului fata de noua partenera a tatalui sau poate fi la fel de daunatoare precum o respingere prea indarjita.

Reactia copilului mai depinde si de cat de liber se poate el exprima in prezenta parintelui sau. De pilda, multi copii se simt abandonati cand tatal se muta de langa ei, si atunci au tendinta sa fie foarte supusi si atenti la nevoile tatalui, de teama unui nou abandon. Sau, invers, un copil poate folosi amenintarea clasica: „Daca nu faci doar ce vreau eu, ma duc la mama si nu mai vin niciodata la tine. Indiferent cum s-ar manifesta copilul, partenera tatalui nu trebuie sa uite ca, dintre ei doi, ea este adultul.

 

Care sunt limitele relationarii noii partenere cu copilul?

C.T: Principala limita suna stereotipal: niciodata nu-i va putea lua locul mamei biologice. In afectiunea copilului, ea va fi mereu pe un plan secundar, chiar daca acest lucru nu este vizibil. In sinea lui, copilul isi va considera mai importanti parintii biologici, si in asta consta diferenta principala intre o familie mama-tata-copil si tata-partenera-copil, indiferent cat de bune sunt relatiile intre ei.

In general, o relatie chiar si conflictuala cu mama sau cu tatal va fi si va ramane mult mai importanta pentru copil decat orice relatie, oricat de frumoasa ar fi ea, cu noua partenera a tatalui. Pentru multe femei este foarte greu sau imposibil sa accepte aceasta, caci partea lor infantila le impiedica sa duca o relatie asimetrica. O alta limita ar trebui sa fie impusa de tatal copilului, asa cum ar fi bine de fapt sa se intample in orice fel de familie (si in cea care o contine pe mama naturala). In sensul ca tatal sa regleze un pic distanta dintre mama si copil, sa nu-i lase nici sa se sufoce unul pe celalalt si nici sa duca batalii incrancenate.

 

Ce ar putea face partenera astfel incat sa construiasca o relatie frumoasa si sanatoasa cu copilul?

C.T: Nu cred ca poate sa faca un anumit lucru. Conditia existentei unei relatii bune este ca partenera tatalui si copilul sa se placa. Atat. Restul vine de la sine. Chiar daca la inceput copilul nu o accepta, daca cei doi pot comunica unul cu celalalt si exista acea scanteie necesara de fapt in orice relatie, atunci lucrurile nu pot decat sa se imbunatateasca intre ei. Indiferent ce ar face sau ar zice, important este sa-l placa. Copilul simte, iar acest lucru nu numai ca este cel mai important, dar si indispensabil unei relatii bune. Daca il place, ii va putea suporta cu mai multa usurinta nevoile, de pilda cea de a fi agresiv cu ea, de „a se descarca pe ea, si va gasi singura sau cu iubitul ei solutii pentru rezolvarea situatiilor mai delicate care, inevitabil, vor aparea. (vezi ce să NU SPUI copilului dacă ești 'mamă vitregă')

 

shutterstock_141695335Cand si in ce masura se poate implica noua partenera in educatia copilului?

C.T.: Sigur ca, daca i se cere, se poate implica si in educatia copilului. Insa recomandarea mea este sa fie atenta ca nu cumva sa confunde binele copilului cu nevoile ei personale. Sa zicem ca vrea sa-i interzica copilului sa se uite la un anumit film la televizor, nu pentru ca i se pare nepotrivit, ci ca, de pilda, si-ar dori de fapt sa-l trimita la culcare ca sa ramana singura cu iubitul ei.

Ori sa spuna ca jocurile pe calculator sunt daunatoare si sa nu-i lase pe tata si pe copil sa se joace impreuna, pentru ca, de fapt, ea se simte exclusa. Daca in sinea ei nu-l place pe copil, atunci foarte usor participarea la educatie se poate transforma intr-un soi de dresaj, cu scopul de a se proteja de agresivitatea copilului sau de dorinta lui fireasca de a petrece cat mai mult timp cu tatal sau.

Citește continuarea pe www.psychologies.ro

Text Catalina Cristescu

 

Recomandari
Unica.ro
Recomandari shopping
Mai multe din Familie