Ce înseamnă o familie disfuncţională?

O astfel de încadrare poate însemna multe lucruri. Poate fi familia care ne trage în jos, care ne face rău pentru că altfel nu ştie, care ne face rău crezând că ne vrea binele sau care, pur şi simplu, ne copleşeşte cu prea multele solicitări. Află ce înseamnă o familie disfuncţională.

Există tipare bine stabilite care încadrează cu certitudine o familie în această categorie – spre exemplu, familiile în care există abuzuri de orice natură –, dar şi acele familii în care răul nu este evident, palpabil, limpede.

Încă din copilărie avem nevoie să aparţinem unei familii, să simţim că facem parte dintr-un grup restrâns, în care ne căutăm liniştea, confortul şi siguranţa. Avem nevoie de această apartenenţă precum o plasă de siguranţă pe parcursul devenirii, maturizării şi individualizării noastre. Ne dorim susţinerea şi sprijinul lor necondiţionate.

Iar când în realitate nu avem parte de acestea, îşi găseşte fiecare mecanismele prin care se adaptează la ceea ce are, încercând să ia de la cei din jur ceea ce îi trebuie. Uneori, nu ne oferă prea multe, dar ne linişteşte cumva existenţa lor în fundal. Poate ne şi răzvrătim pentru lipsurile lor, dar persistăm în a rămâne locului, dependenţi de propria familie.

„În cazul influenţelor pozitive ale familiei asupra noastră, dorim să păstrăm şi să perpetuăm (în relaţia cu alte persoane) acele stări, momente, contexte, care nouă ne-au făcut bine, în care ne-am simţit relaxaţi şi în siguranţă. În cazul influenţelor negative, se întâmplă acelaşi lucru, dar din motive diferite. Freud vorbea – cu aproape o sută de ani în urmă – despre «compulsia la repetiţie», adică despre nevoia individului de a repeta o experienţă traumatică. De ce repetăm?

Pentru că atunci când ni s-a întâmplat ceva traumatic (de regulă, în copilărie), eul copilului este vulnerabil, slab, nedezvoltat şi nu poate face faţă la cantităţi mari de stimuli nocivi. Astfel, starea copilului rămâne amprentată de acel context traumatic, tipar relaţional cu părintele şi, mai târziu, viitorul adult va repeta aceeaşi poveste (sau una asemănătoare). Repetăm scenariile relaţionale negative pentru că ne sunt cunoscute, suntem familiarizaţi cu ele şi pentru că eul nostru caută permanent să depăşească trauma (prin repetiţie), ne explică Georgiana Dobrescu, psihanalist.

Nevoia unei discuţii

Într-un astfel de caz, poate simplul fapt că există o încercare de a discuta cu cel parţial responsabil pentru starea noastră, este un pas înainte către vindecare. Chiar dacă nu obţinem răspunsurile pe care ni le dorim, vom fi împăcaţi că am spus ceea ce am avut de spus. Un astfel de părinte, care nu este dispus să discute deschis cu copilul lui ajuns la maturitate, să îl asculte şi să îi acorde atenţia de care are acum nevoie şi răspunsurile pe care le caută, este un părinte mai atent la propriile nevoi decât la ale celuilalt. El dovedeşte atât lipsă de curaj (întrucât nu vrea să îşi recunoască vina şi greşelile), cât şi neacceptarea maturităţii şi a nevoilor copilului său. Preferă să rămână părintele autoritar, care nu permite să fie „judecat. Iar copilul persistă în nevoia de a obţine de la părinte o linişte pe care acesta nu i-o poate oferi.

Cum ne distanţăm?

Indiferent de greşelile celor din familie faţă de noi, tindem să iertăm şi să mergem mai departe. Se spune că uneori nu ierţi pentru că cel care a greşit merită, ci pentru că tu meriţi să te eliberezi de această povară. Familia ne-o iertăm pentru că – buni, răi – sunt ai noştri, nu? Dar, dacă prezenţa lor înseamnă adâncirea suferinţelor, dacă noi îi iertăm, dar ei refuză să facă vreo schimbare, e mai sănătos să învăţăm să ne distanţăm de ei. Indiferent de nevoile noastre, ajungem la punctul în care ne este clar că ei nu ne vor ajuta cu nimic. Iar atunci, cum se spune, „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

„Părinţii mei au divorţat când aveam zece ani, iar tata a plecat de acasă. L-am revăzut abia la 18 ani, iar de atunci, de fiecare dată când avem o discuţie mai serioasă, îmi reproşează că nu l-am căutat timp de opt ani. La început am fost şocată să aud abordarea lui, apoi m-am gândit că e felul lui de a se apăra, dar, în timp, mi-a reproşat de atâtea ori încât m-am săturat să aud asta. Îmi spune cât de mult mă iubeşte, dar nu mi-a arătat niciodată. Este recăsătorit, iar familia actuală este prioritară. Eu nu sunt decât, ocazional, motiv de dezamăgiri.

Îmi reproşează că am fost căsătorită şi am divorţat, că nu am un loc de muncă stabil, că nu am un copil până la 35 de ani… Realizările mele nu contează pentru el. Nici despre mine nu ştie prea multe. M-au durut mult timp atitudinea şi dezinteresul lui, pentru că îl iubesc pe tata. Acum îmi spun că este fericit cu familia lui şi, ca să pot fi şi eu împăcată, îl caut rar şi nu mă confesez. Mi-am dat seama că nu vom avea niciodată relaţia pe care mi-aş dori-o şi care mi-a lipsit mereu, ne spune E., 35 de ani.

O comunicare superficială nu este tocmai indicată, dar sunt cazuri în care este cea mai sănătoasă atitudine. Este greu să spunem celor care ne-au dat viaţă: „Nu mai vreau să aud de tine, pentru că tot noi vom suferi, vom purta vina atitudinii pe care am avut-o, iar aceste decizii vin când suntem pregătiţi şi convinşi că este cel mai bine pentru noi. Dar asemenea cazuri sunt rare. Atitudinea sănătoasă este să căutăm să ne rezolvăm problemele cu noi insine (poate şi cu ajutorul unui specialist, dacă este cazul) şi să ne depărtăm treptat de sursa suferinţelor.

Distanţa sănătoasă

Dacă apropierea de familie este dăunătoare, distanţarea este cea mai bună soluţie pentru ambele părţi. Georgiana Dobrescu ne explică problema distanţării astfel: „Cu cât relaţia părinte-copil/tânăr este mai relaxată, bazată pe o bună testare a realităţii şi pe o diminuare semnificativă a omnipotenţei părintelui (cu alte cuvinte, părintele nu mai este atotputernic şi atotştiutor, are calităţi, dar şi limite, este văzut ca o persoană obişnuită, normală, deci iese din idealizarea puternică a copilului), cu atât desprinderea va fi mai naturală.

Însă dacă relaţia părinte-copil a fost o relaţie încărcată, carenţată afectiv, traumatică sau părintele doreşte să rămână idealizat în ochii copilului, detaşarea copilului se face dificil, rămânând încărcată de culpabilitate şi reproşuri de ambele părţi. Este normal să fie aşa, atât timp cât multe probleme au rămas nerezolvate şi rămân ca un balast ce împiedică această separare (la aceasta contribuie şi dorinţa inconştientă a părinţilor de a nu permite desprinderea copilului, din diferite motive, dorind să-l păstreze «legat» de ei, cu riscul nedezvoltării şi mutilării psihoafective a acestuia). Copilul/tânărul rămâne astfel infantil, într-o relaţie de dependenţă faţă de unul sau de ambii părinţi, şi trăind sentimente puternice de culpabilitate şi reproş atunci când încearcă, în diferite contexte, o desprindere.

De ce repetăm

Există şanse foarte mari să repetăm greşelile părinţilor, în special dacă avem părinţi care nu au învăţat nimic din greşelile lor. Dacă ei nu acţionează măcar mai târziu în favoarea noastră, permiţându-ne detaşarea, separarea, sunt şanse să ne atragă în aceeaşi situaţie cu a lor.

Citeşte mai multe aici