Ce inseamna plansul copilului

Fie ca este vorba despre bebelusi, fie despre pre­scolari, scolari mici sau adolescenti, plansul ingrijoreaza, sperie sau enerveaza aproape intot­deauna parintii. Cand copilul plange nu ne do­rim decat sa se opreas­ca, si apoi sa aflam care este cauza.

Un copil de 1-2 ani plange de cele mai multe ori pentru ca nu se poate face inte­les, pentru el plansul este o modalitate de comuni­care. Alte tipuri de plans (in afara celui declansat de cauze obiective – durerea, frica, foamea) pot fi: plansul din cauza frustrarii (ca nu poate obtine ceea ce isi doreste), plansul de obo­seala, plansul „iste­ric al crizelor de tantrum.

Multi parinti cred ca micutul lor plange prea mult si nu mai tolereaza aceasta manifestare nici macar atunci cand este justi­ficata, iar copilul se spe­rie de aceasta intoleranta si din plansul „obiectiv trece in plansul de dis­perare, insotit de anxie­tate si teama de abandon.

Ce este de facut?
Desigur, nu exista solutii univer­sale. In functie de plansul copilului, reactiile noastre trebuie sa fie diferite. Plansul poate fi nervos, zgomotos, insotit de agitatie, dar poate fi si unul linistit, parca sop­tit, trist, care ne poate face sa ne gandim la o trauma sau la depre­sie, ori la o sufe­rinta psihica.

Indife­rent de tipul de plans, primul pas este reflectarea emotiei copilului si, prin miscari calme, sa incercam sa il alinam fara sa fortam contac­tul fizic cu copilul, realizand acel contact (mangaiere, luat in brate) numai daca cel mic isi doreste acest lucru.

Discutia cu copilul, in lega­tura cu plansul lui, nu trebuie sa aiba loc de fata cu ceilalti. Nu ii spunem copilului sa nu mai planga sau ca plange degeaba. Lui ii foloseste la ceva, oricum.

In jurul varstei de 6 luni, copilul isi da deja seama ca poate folosi plansul pentru a obtine o reactie din partea adultului. Tot acum pot aparea primele schimbari in registrul personalitatii.

Plansul pentru copiii atat de mici reprezinta un prim mod de comunicare, atat timp cat ei nu se pot exprima prin cuvinte. Prin plans copilul atrage atentia, va poate face sa veniti la el daca sunteti cumva in alta parte decat in campul lui vizual.

De pe acum, parintii incep sa poata deosebiri diferitele tipuri de plans ale propriului copil (plansul de foame, de oboseala, de atragere a atentiei etc.) – dar nu este obligatoriu sa o poata face. La un an, copilul este cu totul altfel, a capatat si si-a rafinat abilitati motorii si de comunicare, este dornic sa exploreze, dar se teme sa se indeparteze prea mult de parinti.

Pe de o parte, este dorinta de a face multe, de a incerca lucruri noi; pe de alta parte, abilitatile sale nu sunt suficient de dezvoltate pentru a face tot ceea ce isi doreste si pentru a ajunge oriunde ar vrea. Aceste diferente sunt suficiente pretexte de a lasa lacri­mi­le sa izbucneasca.

Frustrarea este cuvantul de ordine al acestei varste. Nu stie cum si nici nu intelege foarte bine care sunt resorturile care fac ca lucrurile sa se intample (de exemplu, ce face ca un alt copil sa ii ia jucaria in parc, cum se ajunge la asta si ce poate face el in situatia respectiva), si atunci apeleaza la cel mai cunoscut mod de comunicare de pana acum: plansul.

Tot acum, copilul incepe sa dezvolte diferite temeri – frica de intune­ric, caini, artificii, colindatori, apa etc. –, temeri care il si aju­ta sa isi testeze si sa isi dezvolte abilitatile de a face fata lucrurilor inconjuratoare, agentilor stresanti. Pe masura ce copilul creste, este evident pentru toata lumea ca se descurca din ce in ce mai bine cu controlul lacrimilor, dar uneori parintii au pretentii exagerate de la copiii lor.

1 an este varstacaracterizata printr-un singur cuvant: frustrarea. Este foarte posibil ca acum copilul sa fi inceput deja sa vorbeasca; cu toate acestea, nu suficient de bine pentru a-si face inteleasa frustrarea sau pentru a-si exprima dorintele.

Si, in consecinta, isi pierd rabdarea si cumpatul. Spre exemplu, pentru mama si tata, a merge la nani nu e mare lucru, ba chiar e o situatie asteptata cu bucurie, dar pentru copil este frustrant, pentru ca mai are o gramada de lucruri de facut, mai vrea sa stea cu parintii – care lipsesc foarte mult din preajma lui – si nu stie ce sa faca, cum sa le explice ca mai vrea sa faca ceva, ca inca nu este timpul sa se culce.

Nestiind cum sa amane acest moment, face ce stie cel mai bine: plange. Nu este greu sa ne inchi­puim de ce este si mai greu pentru un copil care inca nu vorbeste. El nu are nici macar mijloacele unuia care are aceasta abilitate pentru a explica de ce nu vrea sa faca anumite lucruri sau, cel putin, nu inca.

Vestea buna este ca prin lacrimi, plangand, copilul invata sa depa­seasca acest moment si sa evolueze. Desigur, daca parintii stiu cum sa mana­gerizeze situatiile in care copilul plange si sa nu ii intareasca acest comportament, facandu-l dezi­rabil (facand numai ceea ce isi doreste copilul, sub pretextul ca nu suporta sa il vada plangand).

Copiii stiu de mult ca isi pot manipula parintii prin plans, de aceea, cel mai important in fata plansului este sa ne pastram calmul. Nu rezolvati proble­ma plansului in public, ci retrageti-va intr-un loc unde sa puteti dis­cuta intre patru ochi. Invatati copilul sa isi folo­seasca cuvintele, nu lacrimile pentru a-si exprima emotiile.

Nu ii spuneti copilului cum nu trebuie sa se simta, ci oglinditi-i emotiile pentru ca si el este ca noi: cand suntem nemul­tumiti, avem nevoie sa fim intelesi si acceptati, in special cand plangem.

Text: Cristiana Haica; Foto: 123rf.com