Competitie intre mama si tata

Eu imi iubesc foarte mult ambii parinti, dar cand vad ca ei se razboiesc pentru iubirea mea, nu pot sa nu ma folosesc de competitia dintre ei…

„Nu umbla acolo!” – „Lasa, draga, copilul in pace!” sau „Esti pedepsit, mergi si gandeste-te la ce ai gresit!” – „Vino la mama, lasa, nu-i nimic. De ce il certi tot timpul?”. Toate acestea sunt foarte cunoscute pentru unii dintre noi, copiii. Sincer, la inceput ne place la nebunie.

E super sa nu ai o autoritate reala acasa, sa poata fi anulate toate pedepsele, sa ai aparatori neconditionati cand cineva te cearta, sa nu conteze daca faci sau nu faci prostii. Numai ca, dupa un timp, nu prea mai stii ce e bine si ce e rau, si te trezesti ca te cearta alti straini si nu mai e nimeni sa iti ia apararea.

Si cand esti in afara casei, nu mai stii ce e bine si ce e rau, si faci tot ce vrei tu. Si iar esti certat de straini, si iti pierzi si prietenii, pentru ca ceilalti parinti nu isi mai lasa copiii sa se joace cu tine, deoarece esti prost crescut. Si mai este o problema – nu mai stii cine te iubeste cu adevarat, cine te cearta sau cine iti ia mereu apararea.

Trebuie sa stiti ca este cumplit pentru un copil sa nu mai stie daca este iubit sau nu. Copilul acela va incerca sa faca si mai multe prostii, sa fie si mai neastamparat si neascultator, ca sa vada daca i se pune vreo limita. Daca parintii lui se cearta iar din cauza asta, copilul se va purta si mai urat.

Cred ca v-ati dat deja seama ca vorbesc despre mine. Mie mi s-a intamplat asa. Mama si tata erau mereu de pareri opuse in legatura cu ce fac eu. La inceput mi-a placut, dupa aia m-am speriat, am crezut ca lor chiar nu le pasa de mine, ci numai de ei, sa se certe intre ei, sa aiba unul din ei dreptate.

Multi ani am crezut asta (si inca mai cred, si doare tare, sa stiti!), dar acum nu imi mai pasa asa de tare. Sunt mare, am 7 ani. M-am obisnuit ca parintilor nu le pasa de mine, si nici mie nu imi mai pasa de ei. Ma folosesc cat pot de zanzania asta permanenta care e intre ei. Si fac numai ce vreau eu.

Totul e sa stiu cum sa pun problema. Ma duc la mama si ii spun ca tata a zis ca nu am voie la calculator (chiar daca nu a zis…), si mama spune ca ma lasa ea.

Daca tata vine si ma intreaba cate ore am stat azi la computer, ii spun ca m-a lasat mama. Si tata se duce si se cearta cu ea, iar eu stau linistit mai departe la jocuri. La fel cu televizorul, cu jucariile, cu absolut orice. Si merge!

Acum sunt la scoala, iar lectiile mi le fac parintii, pe rand. A fost destul sa ii spun lui tati ca mama nu vrea sa ma ajute la teme, ca el s-a si oferit sa le faca (maine fac la fel cu mama). Voiam si eu o bicicleta noua, cu multe viteze, cum am vazut la un prieten.

Asa ca l-am intrebat pe tata daca poate sa imi cumpere una si a zis ca nu avem acum bani pentru asta, ca poate de ziua copilului, de 1 iunie. Dar eu vreau acum! M-am fortat sa plang, m-am dus la mami si i-am spus ca nu vrea tati sa imi ia bicicleta.

Asa ca, miloasa cum e, l-a certat ca de bicicleta nu are bani, dar ca sa mearga cu Nelu si Bubu la pescuit in Delta are, asa ca nu si-a mai cumparat masina de spalat si mi-a luat mie cea mai tare bicicleta. Si s-au certat si toata noaptea din cauza pescuitului si a banilor…

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2