Cum ne crestem baietii?

Când avem o fetiţă, ne e mult mai uşor să intrăm în rolul de mamă: din instinct şi din amintiri din copilărie, găsim tonul potrivit. Doar suntem la fel! Pe când un băiat e altfel. Cum să-l încurajezi, fără să-l sufoci?

Cum să-l educi, fără să-l transformi într-un mitocan sau într-un bleg? Lucrurile se complică dacă tatăl nu se implică, dacă este absent deseori sau, şi mai rău, dacă lipseşte cu desăvârşire. Ceea ce nu înseamnă totuşi un eşec garantat.

Probabil că cel mai dificil este rolul de mamă singură, mai ales atunci când mama însăşi provine dintr-o familie predominant feminină, compusă din mama şi două, trei fiice. Într-o atare situaţie, mama nu are nicio idee despre îngrijirea şi formarea băieţilor.

O primă diferenţă apare încă din primele săptămâni de viaţă: decalotarea prepuţului, pentru a preveni fimoza. Acest lucru nici nu-i trece prin cap unei mame singure, care n-a avut fraţi mai mici şi n-a fost avertizată de către medicul pediatru! Iar neglijarea acestei manevre poate avea consecinţe grave asupra vieţii actualului bebeluş…

Situaţia unei mame de băiat nu devine mai uşoară după trecerea primului an de viaţă, pentru că un băieţel are, de regulă, mai multă energie decât o fetiţă. Începe să meargă mai devreme, se caţără pe mobilă, umblă la aparatele electronice, se apropie de animale, de străzile circulate, de tot soiul de pericole.

Se joacă mult mai zgomotos (cu maşinuţe sau trenuleţe cu motor, cu puşti, cu trompete) şi mai periculos (cu praştii şi pistoale cu bile, cu beţe şi săbii). Dinamismul lor (turbulenţa chiar) le este dat de testosteron. Cum reacţionează o mamă la tot acest vacarm? Încearcă să-l potolească, pentru liniştea ei şi punerea la adăpost a băiatului, sau îl lasă să se manifeste?

Ideal ar fi ca băiatul să fie lăsat să se joace afară, dar cu grijă, ca să nu se accidenteze, şi să i se stabilească anumite limite, fără să fie ciclit mereu. Esenţial este ca în jurul vârstei de şase-şapte ani să i se dea băiatului „distanţa fizică şi afectivă necesară.

Atunci este perioada în care celebrul complex al lui Oedip slăbeşte în intensitate, iar băiatul nu mai simte nevoia mângâierilor materne, preferând pistoalele şi mingea de fotbal. În această perioadă este necesară prezenţa tatălui, ca să-l ajute pe băiat să se desprindă de mamă şi să-şi exprime propria identitate.

E vârsta la care băieţii vor o cămaşă „ca a lui tata, vor să joace fotbal şi să schieze cu tata (sau cu un alt bărbat adult), fiindcă acum ei îşi caută modele masculine. De pe la 12-13 ani, băiatul începe să aibă ejaculări nocturne, iar o prea mare apropiere de mamă ar putea fi nesănătoasă.

Acum nu mai este cazul să i se permită să doarmă cu mama sau ca ea să-i facă baie. El este destul de mare ca să se poată descurca singur – cel puţin în ceea ce priveşte ordinea din camera lui şi propria igienă.

O nouă nevoie de separare apare în timpul adolescenţei, când tânărul începe să fie interesat de fete. Mama nu află decât indirect despre trăirile fiului ei („Mamă, Florentina ţi se pare un nume frumos?).

Tot în această perioadă, există posibilitatea ca mamele să devină geloase, pentru că fiul îşi sună prietena în fiecare zi; în schimb, atunci când e plecat în tabără, nu dă telefon acasă decât o singură dată, ca să spună că a ajuns cu bine… Deşi mamele se consideră bune dacă sunt îngăduitoare, nu este aşa.

Mulţi tineri care au ajuns la psihoterapeut au spus că ar fi preferat să fi fost ţinuţi mai din scurt. Ceea ce înseamnă că o mamă bună este una care ştie să impună limite, care nu îi face mereu pe plac fiului. Însă mamele nu sunt decât mame, ele nu pot face totul, nu-şi pot asuma toate rolurile.

De aceea, trebuie ca şi tatăl – indiferent că se află sau nu alături de mamă – să se implice şi să participe la educarea copilului. Sigur, există şi femei care, graţie unei autorităţi afective înnăscute, reuşesc să-şi structureze fiul. Această structurare mentală este esenţială. Fără ea, un adolescent riscă să devină violent, să se drogheze ori să bea. Un asemenea adolescent încalcă regulile în căutarea tatălui, sunt de părere psihologii.

„Într-o vacanţă, Matei şi Andrei au plecat cu tatăl lor la mare, povesteşte Ioana. „Într-o seară au întârziat peste ora stabilită, aşa că nu le-a mai deschis uşa. Degeaba au bătut la uşă şi s-au rugat. El şi-a închis telefonul mobil şi nu s-a lăsat înduioşat. În noaptea aceea i-a lăsat să doarmă pe plajă.

Mie mi s-ar fi rupt inima şi i-aş fi primit. Bine că n-am fost de faţă! În orice caz, de atunci n-au mai întârziat niciodată! Severitatea fermă, nu frustrantă, pare să fie reţeta cea mai sigură.

Unele mame se tem că, dacă adoptă o atitudine prea rigidă, masculină chiar în educarea fiilor, aceştia ar putea deveni homosexuali. O temere neîntemeiată însă, devreme ce psihologii susţin că nu se cunosc motivele ce conduc la homosexualitate.

Sfatul psihologului Carmen Demi:
Factorul crucial în educaţia unui copil este preocuparea părinţilor pentru formarea caracterului acestuia. Mai întâi, ei să-şi analizeze şi apoi să-şi cenzureze propriile deficienţe de educaţie, pentru că aceste tipare greşite se pot transmite copiilor.

Părintele care vrea să-şi structureze psihoafectiv copilul trebuie să se autoeduce, să se informeze în legătură cu psihologia copilului la diverse vârste. Astfel, va înţelege de ce copilul se comportă uneori altfel decât şi-ar dori părintele. Mai mult, între 8 şi13 ani, un băiat poate să manifeste frecvent atitudini de refuz şi revoltă.

Asta nu înseamnă că se aşteaptă neapărat ca părintele să fie cel care cedează. Dimpotrivă, copilul îşi provoacă părinţii tocmai pentru a se asigura că ei sunt categorici în vorbe şi atitudine. La această vârstă, copilul (mai ales băiatul) are nevoie de reguli şi limite clare între care să evolueze, de repere ferme, dar pline de afecţiune.

Şi, manifestându-se cu autoritate plină de dragoste, părintele îi oferă certitudine şi siguranţă. În acest fel, copilul ştie că există un părinte în care poate avea încredere, care îl călăuzeşte într-o lume plină de necunoscute şi de tentaţii.