De ce mint copii?

Uneori nu stii daca sa te induiosezi sau sa te infurii cand un copil face o boacana si incearca sa o ascunda de tine.

Sa o luam pe M., preferata mea. Tiptil, tiptil, atunci cand toata lumea avea alte treburi, a patruns in dormitorul mamei sale. S-a apropiat de un parfum, acela pe care tati daduse o droaie de bani.

Un mic puf, pentru a testa daca mirosul acela celest merita sau nu investitia. Inca un puf, asa cum isi dau oamenii mari, dupa urechi, apoi la ceafa, apoi pe fiecare colt al hainutelor.

M. are cinci ani, dar felul in care manipuleaza sticla te face sa-ti imaginezi ca locul unde s-a nascut n-a fost o sala de maternitate, ci matasea si satinul unui budoar de inalta contesa.

Este momentul ca M. sa-si dea drumul la imaginatie, sa-si cheme mica suita de printi si printese pe care sa-i „impodobeasca“ prin parfumare.

Vis de copil
Marea problema cu aceste reverii, inchipuiri si vise este ca ele au, iremediabil, un sfarsit. In cazul lui M., adultii au fost suficient de ocupati in ziua respectiva, astfel incat sfarsitul acestei povesti (sau cel putin al unei etape a ei) a coincis cu epuizarea pretiosului lichid din sticluta.

Numai dupa aceea, cu sticluta goala in mana, M. si-a amintit ca are si altceva mai bun de facut. Undeva, intr-un colt de minte, o voce mica spunea ca nu e bine sa te joci cu lucrurile adultilor. Ca prin ceata, in mintea lui M. se intrevedea vag riscul unei posibile pedepse.

Desface la intamplare o sticla din parfumurile mai putin indragite de mama, reuseste cu greu sa smulga capacul celui scump si introduce in flacon un inlocuitor. In timpul actiunii, cateva sticlute si doua-trei cutii de cosmeticale au cazut pe jos, dar nu-i nimic, abia daca ar putea observa cineva. In fond si la urma urmei, am zice noi, ce altceva sunt adultii decat niste aratari naive care ii cred pe copiii lor pe cuvant?

Sfarsitul reveriei
Scena s-a petrecut in cursul dupa-amiezei, iar intre timp a trecut o seara si o dimineata, iar mama, cu ochii carpiti inca de somn, se pregateste de plecare.

Ceva nu este in regula cu sticluta cea noua de parfum… si lucrurile incep sa se limpezeasca… senzatia de neregula devine o certitudine, iar stangaciile aranjamentului duc cu gandul la un unic, mic si in aparenta inocent faptas: M. M. este si ea cu ochii carpiti, o copie fidela a mamei.

Usa se da in laturi si imaginea mamei nu este a unei zane blande care iti aduce fulgisorii cu banane si lapte, ci a unei cotoroante care agita o sticluta goala si cam sifonata in jurul dopului. Undeva, in coltul memoriei, revine o scena placuta de cu o zi inainte, cand o mare imparateasa isi innobilase toti curtenii printr-un puf simbolic de parfum.

Nu se poate ca acel moment placut sa fie cauza supararii mamei. M. isi priveste parintele si ii spune cu convingere un „n-am fost eu“ inca inainte ca femeia cu ochii inlacrimati de furie si ciuda sa poata lansa vreo acuzatie.

Pentru vreo jumatate de minut, convingerea cu care M. si-a clamat nevinovatia este atat de intensa, incat nici o replica nu mai strapunge aerul. Mama sta descumpanita in mijlocul camerei privind sticluta, parca asteptand o minune divina care sa o umple la loc.

M. se relaxeaza brusc, ferm convinsa ca nu ea putea sa fie faptasa si lanseaza un zambet triumfator, semnal ca ar vrea sa lege o punte cu mama ei, figura vie a deznadejdii casnice. Din pacate, acest zambet are un efect contrar asupra mamei, care isi revine in simtiri, iar ratiunea trage semnalul de alarma asupra adevaratului vinovat.

Momentul moralei
Este momentul moralei, al intrebarilor „cum ai putut sa-mi faci una ca asta?“, al clasicului „nu inteleg ce-a fost in mintea ta!“, iar pentru M. este din ce in ce mai clar ca o sa urmeze o pedeapsa.

Poate adultii nu sunt chiar atat de fraieri pe cat par, iar de cele mai multe ori chiar se prind atunci cand faci un lucru care nu este in ordine. M. se repliaza, ignora descarcarile mamei, care intre timp au atins paroxismul.

Este momentul sa le faci pe plac adultilor, sa-ti recunosti vina, pentru ca, nu-i asa?, o greseala recunoscuta este pe jumatate iertata, asa ca M. isi ia inima in dinti, isi trage pe figura cea mai dulce dintre mutrele posibile si se apropie de mama indurerata – „eu am facut-o mami… dar sa stii, asta a fost mai demult. Nici nu mai stiu cat de demult, de aceea am si uitat sa-ti spun“.


Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3


URMĂREŞTE CEL MAI NOU VIDEO
Recomandari
Redactia.ro
ziareonline.ro
RTV
Proiecte speciale
Unica.ro
Sfatul Medicului
Trending news
Mai multe din Psihologie