Întâlnirea cu bebe – dragoste la prima vedere

Legătura afectivă dintre mamă și copil poate apărea încă din timpul sarcinii. Dar în timp ce multe viitoare mămici se simt apropiate de copil după prima ecografie, altele sunt îngrijorate că nu simt celebrul „instinct matern”.

Abilitatea mamelor de a identifica plânsul propriilor copii puși alături de alți nou-născuți a fost demonstrată prin diferite studii. În 1999, cercetătorii anunțau chiar că au găsit o a doua genă căreia i-am datora apariția instinctului matern.

Femelele șoricei cărora le lipsea nou-anunțata (pe atunci) „PEG3” erau mame „denaturate” și doar 8% dintre puii lor supraviețuiau, în comparație cu cei ai femelelor care posedau respectiva genă, pui care aveau rata de supraviețuire de 83%.

Cercetătorii universității Cambridge, care au efectuat studiul, au declarat că astfel de gene care generează comportamentul de „bun” părinte se află la oameni pe cromozomul 19.

Dar genetica nu ne poate da toate raspunsurile în aceasta privință. Mai ales că există femei care nu dau ele insele naștere, dar formează o legătură minunată cu bebelușul pe care îl adoptă; în foarte multe cazuri, părinții adoptivi sunt mai buni părinți decât cei naturali.

Așadar, ce ne face mame bune sau rele? Ce se întămplă, de unele simțim imediat legătura cu nou-născutul, iar altora ne ia un timp până să ne simțim cu adevărat mame? Asta depinde de foarte mulți factori.

În primul rând – dacă ne-am dorit cu adevărat copilul. Unele studii demonstrează că femeilor care nu au putut avea natural copii și au urmat tratamente pentru fertilitate, care au fost supuse presiunilor din partea soțului, familiei etc. – le este mai greu să se adapteze la statutul de mamă și suferă de depresii postnatale mai serioase, care le împiedică să formeze o legătură profundă cu bebelușul imediat după naștere.

 

75% dintre mămici suferă de o formă de depresie post-natală. În cazuri severe, mama poate încerca să facă rău bebelușului.

La fel, o sarcină cu probleme poate induce gânduri „negre” la adresa bebelușului, urmate de vinovății.

Bunica mea îmi povestea, de exemplu, că după un travaliu îngrozitor, în urma căruia era foarte aproape să-și piardă viața, s-a uitat la nou-născutul roșu și cu fața schimonosită după experiența traumatizantă prin care trecuse, și s-a gândit să-i dea un brânci din patul în care îi fusese adus.

Și, sinceră să fiu, rar am văzut mamă mai „îndrăgostită” de copilul ei decât ea. Psihologii sunt de părere că apariția iubirii materne este strâns legată de atmosfera din cadrul cuplului sau de proiecțiile pe care ni le-am făcut privind familia de proveniență.

Pe de altă parte, nu trebuie să confundăm iubirea cu grija excesivă – să te uiți din două în două secunde dacă bebelușul respiră, să refuzi să ieși din casă primele luni pentru a nu-l priva pe bebe de prezența ta, să dedici toată energia micuțului, în detrimentul partenerului – toate acestea nu-ți aduc în niciun caz un loc pe podium la categoria „o mamă bună”.

O mamă epuizată nu poate fi ceea ce numim o mamă bună. Așa că, ai grijă și de tine!

 

Nu-mi plac copiii!
Am auzit multe femei afirmând acest lucru. Unele au recunoscut ulterior că o spuneau doar ca o măsura de autoprotectie, dat fiind că la vremea respectivă fie nu aveau o relație, fie aveau probleme de fertilitate, care puneau o asemenea presiune pe ele și relație, încât dezvoltaseră o „intoleranță” la bebeluși.

Există și categoria femeilor preocupate (excesiv) de carieră – care amână nașterea unui copil pentru a putea avansa pe scara socio-profesională, și care se conving că un bebe nu face parte din programul lor de viață.

Unele se dovedesc mame extraordinare, odată ce a apărut în viața lor un suflețel, altele își înfrânează sentimentele naturale, considerând micul intrus vinovat pentru stagnarea profesională.

 

Ce se întâmplă în situații extreme…
Există cazuri – din nefericire, destul de multe – în care copiii se nasc cu o afecțiune serioasă sau se îmbolnăvesc în prima lună de viață.

Și, deși părinții sunt alături fizic și acționează conform indicațiilor medicului pentru a ajuta la tratarea sau recuperarea copilului, ei declară că nu știu dacă simt și iubirea pentru copil.

Aceste întrebări/griji sunt firești într-o perioadă de maximă presiune, în care mintea ne este setată pe supraviețuire, mai degrabă decât pe tandrețe/iubire. Asta nu ne face părinți mai răi și, odată trecută criza, simțim pe deplin toate acele sentimente pe care nu credeam că le putem avea.

Tații, în principal, se tem de întâlnirea cu bebelușul și de faptul că nu vor fi părinți buni. Ei nu beneficiază de avantajul celor nouă luni de „conviețuire” cu bebe.

Recomandari
Unica.ro
Recomandari shopping
Mai multe din Nastere