Intalnirea cu bebelusul – dragoste la prima vedere

Legatura afectiva dintre mama si copil poate aparea inca din timpul sarcinii. Dar in timp ce multe viitoare mamici se simt apropiate de copil dupa prima ecografie, altele sunt ingrijorate ca nu simt celebrul „instinct matern”.

Abilitatea mamelor de a identifica plansul propriilor copii pusi alaturi de alti nou-nascuti a fost demonstrata prin diferite studii. In 1999, cercetatorii anuntau chiar ca au gasit o a doua gena careia i-am datora aparitia instinctului matern.

Femelele soricei carora le lipsea nou-anuntata (pe atunci) „PEG3” erau mame „denaturate” si doar 8% dintre puii lor supravietuiau, in comparatie cu cei ai femelelor care posedau respectiva gena, pui care aveau rata de supravietuire de 83%.

Cercetatorii universitatii Cambridge, care au efectuat studiul, au declarat ca astfel de gene care genereaza comportamentul de „bun” parinte se afla la oameni pe cromozomul 19.

Dar genetica nu ne poate da toate raspunsurile in aceasta privinta. Mai ales ca exista femei care nu dau ele insele nastere, dar formeaza o legatura minunata cu bebelusul pe care il adopta; in foarte multe cazuri, parintii adoptivi sunt mai buni parinti decat cei naturali.

Asadar, ce ne face mame bune sau rele? Ce se intampla, de unele simtim imediat legatura cu nou-nascutul, iar altora ne ia un timp pana sa ne simtim cu adevarat mame? Asta depinde de foarte multi factori.

In primul rand – daca ne-am dorit cu adevarat copilul. Unele studii demonstreaza ca femeilor care nu au putut avea natural copii si au urmat tratamente pentru fertilitate, care au fost supuse presiunilor din partea sotului, familiei etc. – le este mai greu sa se adapteze la statutul de mama si sufera de depresii postnatale mai serioase, care le impiedica sa formeze o legatura profunda cu bebelusul imediat dupa nastere.

75% dintre mamici sufera de o forma de depresie post-natala. In cazuri severe, mama poate incerca sa faca rau bebelusului.

La fel, o sarcina cu probleme poate induce ganduri „negre” la adresa bebelusului, urmate de vinovatii.

Bunica mea imi povestea, de exemplu, ca dupa un travaliu ingrozitor, in urma caruia era foarte aproape sa-si piarda viata, s-a uitat la nou-nascutul rosu si cu fata schimonosita dupa experienta traumatizanta prin care trecuse, si s-a gandit sa-i dea un branci din patul in care ii fusese adus.

Si, sincera sa fiu, rar am vazut mama mai „indragostita” de copilul ei decat ea. Psihologii sunt de parere ca aparitia iubirii materne este strans legata de atmosfera din cadrul cuplului sau de proiectiile pe care ni le-am facut privind familia de provenienta.

Pe de alta parte, nu trebuie sa confundam iubirea cu grija excesiva – sa te uiti din doua in doua secunde daca bebelusul respira, sa refuzi sa iesi din casa primele luni pentru a nu-l priva pe bebe de prezenta ta, sa dedici toata energia micutului, in detrimentul partenerului – toate acestea nu-ti aduc in niciun caz un loc pe podium la categoria „o mama buna”.

O mama epuizata nu poate fi ceea ce numim o mama buna. Asa ca, ai grija si de tine!

Nu-mi plac copiii!
Am auzit multe femei afirmand acest lucru. Unele au recunoscut ulterior ca o spuneau doar ca o masura de autoprotectie, dat fiind ca la vremea respectiva fie nu aveau o relatie, fie aveau probleme de fertilitate, care puneau o asemenea presiune pe ele si relatie, incat dezvoltasera o „intoleranta” la bebelusi.

Exista si categoria femeilor preocupate (excesiv) de cariera – care amana nasterea unui copil pentru a putea avansa pe scara socio-profesionala, si care se conving ca un bebe nu face parte din programul lor de viata.

Unele se dovedesc mame extraordinare, odata ce a aparut in viata lor un sufletel, altele isi infraneaza sentimentele naturale, considerand micul intrus vinovat pentru stagnarea profesionala.

Ce se intampla in situatii extreme…
Exista cazuri – din nefericire, destul de multe – in care copiii se nasc cu o afectiune serioasa sau se imbolnavesc in prima luna de viata.

Si, desi parintii sunt alaturi fizic si actioneaza conform indicatiilor medicului pentru a ajuta la tratarea sau recuperarea copilului, ei declara ca nu stiu daca simt si iubirea pentru copil.

Aceste intrebari/griji sunt firesti intr-o perioada de maxima presiune, in care mintea ne este setata pe supravietuire, mai degraba decat pe tandrete/iubire. Asta nu ne face parinti mai rai si, odata trecuta criza, simtim pe deplin toate acele sentimente pe care nu credeam ca le putem avea.

Tatii, in principal, se tem de intalnirea cu bebelusul si de faptul ca nu vor fi parinti buni. Ei nu beneficiaza de avantajul celor noua luni de „convietuire” cu bebe.

Text: ariva Edipresse; Foto: HEPTA.

Recomandari
Unica.ro
Recomandari shopping
Mai multe din Nastere