Interviu cu mama bebelusului care nu a trait decat 165 de zile

La doar 3 luni, George, a fost diagnosticat cu leucemie acuta megacarioblastica, o forma de cancer ce i-a fost fatala si din pacate, George nu a trait decat 165 de zile.

Cu toate ca viata sa a fost atat de scurta, a avut un impact major asupra familiei sale.

Mama sa, Oana, ne-a povestit intr-un interviu emotionant, ce au insemnat pentru ea si pentru familia ei, cele 165 de zile, alaturi de George.

Care a fost cel mai greu moment din toata perioada petrecuta cu George?

Totul a fost greu, de la diagnosticul ireal (cum poate un bebe de trei luni sa aiba cancer?!), la statul in spital cu saptamanile (am fost lasati acasa o singura data dupa diagnostic si Georgie a recidivat imediat), chimioterapia si efectele asupra unui organism atat de fragil, speranta chinuitoare, in ciuda evidentei si a cazurilor de care am citit pe internet si, in final, despartirea…

Ce ai simtiti cand ai aflat diagnsticul?

Ca s-a oprit lumea in loc. Ca s-a prabusit tavanul pe mine. Ca traiesc un cosmar.

Exista analize sau teste ce se pot face in timpul sarcinii?

Din ce ni s-a spus noua in The Royal Hospital for Sick Children din Belfast, unde a fost tratat George, nu exista in Europa. Ar exista un test genetic in America dar este numai pentru familiile care au avut deja un caz, deci un „antecendent”. Si da, se pot descoperi din placenta celulele canceroase dar noi nu am avut acces la asa teste. Si nu stiu daca as vrea sa testez, daca vom avea alt bebe.

Consideri pe cineva vinovat?

Pe cine? Pe Dumnezeu, poate…Nu!
Stiu ca, cancerul lui George a fost genetic. Eu am mancat sanatos in timpul sarcinii, nu fumez, nu beau, nu lucrez in mediu toxic. Asa a fost sa fie…

Cine ti-a fost alaturi in toata aceasta perioada?

Mama. A stat cu noi pana aproape de sfarsit. Si ne-am facut prieteni dupa ce a murit Georgie printre parintii care au pierdut si ei un copil. Moartea unui copil iti schimba viata. Si prietenii. Si perspectiva. 360 de grade...

Cum i-ai explicat fetitei tale Emma, despre ce se intampla cu fratiorul ei? Cum a fost pentru ea aceasta exprienta?

I-am spus ca e bolnavior. I-am explicat ca nu e o boala oarecare, ca sa nu se teama de cate ori raceste sau stiu eu, face febra. I-am explicat, (si am avut de la spital material) ca e leucemie, si sangele lui Georgie e bolnav.
Cand a murit, i-am spus ca a plecat in Rai, ca ii e bine si ca o sa il revedem intr-o zi, cand o sa murim si noi.

Vorbim mereu de fratiorul ei. E parte din familia noastra, chiar daca nu mai e cu noi. Ne plac libelulele, pentru ca stim ca ele se nasc gandacei si apoi, intr-o zi, zboara si nu se mai pot intoarce la viata de gandacel. Il desenam in toate portretele de familie. Il iubim.

Copiii sunt mult mai deschisi decat noi la adevaruri ca acestea. Emma a acceptat ce i s-a spus si nu a aratat semne de nici un fel ca a fost afectata pe termen lung. Dar intelege ca moartea poate veni oricand. Nu multi copii de 5 ani pot intelege asta.

Cum s-a schimbat viata ta de familie in tot acest timp?

Cat am fost in spital, ne-a fost foarte greu. Cu inima impartita am stat. Acum traim un alt fel de durere, un alt fel de despartire. Dar durerea asta ne-a unit, suntem mai intelegatori unul cu altul, incercam sa traim viata din plin, sa ne bucuram de orice moment „obisnuit.”

Cum este sistemul medical din Irlanda fata de cel din Romania?

Mama a fost asistenta dar cam atat stiu eu in ceea ce priveste sistemul de acasa, ceea ce am vazut si auzit de la mama.
In Irlanda am fost tratati minunat in sectia de oncologie. Doctori cu inimi de aur, asistente care mi-au iubit copilul aproape la fel de mult cum il iubim noi. Dar durerea e durere, si mai mult de morfina si dragoste si citostatice, nimeni nu poate sa faca nimic…

Ce ai transmite parintilor care se afla in situatii similare?

Mi se rupe inima sa stiu ca sunt si acum atatia copilasi care sufera de cancer, peste tot in lume, si parintii lor cu ei!

Sfatul meu e sa traiasca orice moment care li se da, ca si cum ar fi ultimul. Sa zambeasca, sa iubeasca, sa arate cancerului ca puterea noastra vine din iubirea mare ce o purtam copiilor nostri si nimic nu o poate dizloca din sufletele noastre.

Ca si copiii nostri, si noi am iesit invingatori, chiar daca lupta a fost pierduta, pentru ca dragostea ramane vesnic si ne tine in viata, pe noi, cei ramasi in urma.

Text: Simona David