Mama, fiica si bunica

Nu-i usor sa fii bunica, trebuie sa uiti ca esti mama, trebuie sa vrei ce e mai bine pentru nepotul tau inainte de a vrea ce-i mai bine pentru copilul tau. Se schimba prioritatile.

Uneori, cand ne casatorim, ne dorim sa fim cat mai departe de parintii nostri, sa ne aratam independenta (de ei), maturitatea, capacitatea de a ne face singuri un rost in viata. Insa atunci cand se naste copilul nostru, dintr-o data ne amintim de pa­rin­­­­ti. Ne-am dori sa ne fie alaturi nu doar din interesul practic de a ne fi de ajutor, ci mai ales dintr-o brusca comuniune de sentimente, emo­­­­­­­­­­­­tii, ganduri, comuniune care ne include in aceeasi mare familie – de parinti.

Cea mai intensa nevoie de comunicare este a proaspetei mamici cu mama ei. Asa cum e ea. Cu bune si cu rele.

Dintr-o data, tanara mama se proiecteaza pe sine in mama ei cand ea (mamica) era de varsta copilului sau. Poate gandindu-se cum facea mama ei cu ea, cum proceda, cum se purta cu ea. E ca si cum ar trai simultan rolul sau de mama incepatoare, incercand sa traiasca (din amintiri) si rolul mamei sale.

Daca mama (bunica) nu mai e in viata, dorul de ea este trait mai intens cand se naste bebelusul, in­­­­­­sa aceasta retraire de evenimen­­te tot se produce. Trezirile de peste noapte la plansul bebe­lusului, frustrante si obositoare, sunt amestecate cu amintirea senzatiei de liniste pe care mama o avea in copilarie, cand se trezea si ea plangand si isi vedea mama apropiindu-se de patul ei, si dintr-o data lucrurile parca intrau in normal, ca si cum ingerul acela in camasa de noapte, buimac si ciufulit, ii aducea toata dragostea din lume in acea mangaiere si voce soptita – hai, gata, a fost doar un vis urat, mama e langa tine… Si, dintr-o data, gaseste mai multa forta, energie si motivatie sa faca si ea acelasi lucru pentru copilul ei.

Citeste continuarea in revista BABY, editia septembrie.