„N-am facut eu!”

Admitem ca adultii spun neadevaruri precum respira, dar cand copiii mint, e o tragedie! Lectia despre greselile de recunoscut se preda greu.

Nu am facut eu! este o replica pe care nu o ocoleste niciun copil in timpul primilor sase ani de viata.

Multi, insa, raman cu ea si ca adulti. Primul lucru la care ne gandim cand copilul care a facut o trasnaie ne spune, fara sa clipeasca, nu am facut eu (desi noi stim precis ca el este autorul) este ca minte.

Aproape automat, ne suparam la gandul ca suntem mintiti de propriul copil, ca suntem luati de fraieri, ca a capatat o deprindere urata: aceea de a minti. Si, desigur, nu e bine sa minti.

Dar adultii mint mereu! Daca vreunul dintre noi va spune acum dar eu nu mint niciodata, deja a spus o minciuna. De la un adult e tolerabil sa auzi o minciuna, dar de la un copil?

De ce mint copii?
Un psiholog american spunea intr-o carte: cainii latra, pisicile miauna, copiii mint, adica la o anumita varsta, copilul minte in mod natural.

De ce mint copiii? Copiii mint cand gresesc (pentru ca li se cere sa nu greseasca), pentru a evita o pedeapsa, sau cand se tem sa spuna adevarul (poate li s-a atras atentia sa nu spuna acel lucru), cand au incalcat o interdictie, cand se simt rusinati de ce au facut.

Dar nu am facut eu nu este atat o problema de a minti sau nu, cat o problema de neasumare a responsabilitatii. Asumarea responsabilitatii nu mai este o evaluare de tip bine-rau, o faci sau nu o faci.

Daca inveti sa o faci cand ai patru-cinci ani, o vei face toata viata; daca nu, probabil ca vei fugi de aceasta asumare si ca adult. Si atunci e mult mai grav.

De ce spune copilul nu eu, cand e clar ca el a facut-o? Fie asa a vazut ca fac adultii care il cresc, fie a observat ca figura a tinut la alti copii, fie ii este frica.

Se teme ca va fi pedepsit, se teme de pedeapsa, se teme ca imaginea lui in ochii tai va fi deteriorata, ca nu-l vei mai considera bun, atent, cuminte, ori se teme ca nu va mai fi iubit. Toate acestea ma duc cu gandul la stima de sine scazuta, cu care se lupta si foarte multi adulti.

Cum putem face un copil sa nu mai minta si sa isi asume faptele?
– Recunoaste deschis in fata lui cand gresesti, si gandeste cu voce tare felul cum planifici sa repari greseala – daca poate fi reparata. Arata-i ca iti pare rau.

– Ajuta-l sa poata face diferenta intre real si imaginar discutand cu el ce vede la televizor (oare este posibil sa se intample asa in realitate?), ce ii citesti ca se intampla in povesti. Pentru ca cei mici considera ca daca ei cred cu tarie un lucru, el poate fi si adevarat (daca eu cred ca nu am facut eu pata pe covor, inseamna ca nu eu am facut-o).

– Nu pune „etichete copilului (esti un mincinos, nu te mai cred niciodata, nu o sa mai am incredere in tine), ci fa-l sa inteleaga ca oamenii mai gresesc, insa nu e o tragedie.

De retinut…
– A-ti asuma vina inseamna a-ti asuma consecintele faptelor tale. Daca stii ca te asteapta o pedeapsa, si esti doar un prichindel, nu ti-e prea usor sa recunosti.

– Copilul isi asuma vina daca stie ca va fi inteles, iertat, iubit in continuare, indiferent ce va face. De noi depinde ce spune cand intrebam suparati: Cine a facut asta?

– Concentreaza-te asupra gasirii unei solutii la greseala pe care a facut -o copilul, nu asupra identificarii vinovatului si pedepsirii lui. Asa va invata sa fie responsabil.

– Apeleaza la desene animate sau la carti din care sa poata trage singur concluzia ca este mult mai bine sa-ti recunosti greselile, inainte ca lucrurile sa se complice.

Text: Cristiana Haica, Foto: Dreamstime.

Recomandari
Redactia.ro
Unica.ro
Sfatul Medicului
Mai multe din 4 - 5 ani