Pe mâinile cui îţi laşi copilul?

Ţi-ai dorit din tot sufletul un copil. Acum, când îl ai, eşti, desigur, fericită, dar şi descumpănită, pentru că nu ai cu cine să-l laşi.

Bineînţeles, cea mai bună soluţie pentru copil este să stai tu cu el acasă. Dar pentru tine este varianta cea mai bună? Nu te-ai izola dacă ai rămâne acasă până împlineşte odorul cinci-şase-şapte ani?

Ţi-ai putea permite să renunţi la salariul tău? Dar să te descalifici profesional, stând – ce-i drept! – cu mica ta minune, dar şi cu pamperşii, piureul de morcovi şi cuburile colorate?

Ideal ar fi ca tu să-i fii alături copilului în primele luni sau în primul an de viaţă, iar apoi să rămână în seama cuiva la fel de devotat şi, poate, mai priceput: mama ta sau a soţului. Asta ar fi varianta ideală, dacă ţinem cont numai de binele micuţului.

Ce părere are însă bunica? Probabil că v-a avertizat, încă de când v-aţi căsătorit sau de când aţi anunţat-o că veţi avea un copil, că ea şi-a crescut singură copiii şi nu are de gând sau nu se simte în stare să-i crească şi pe ai voştri. Ce rămâne de făcut? Există mai multe variante, în care cuvântul hotărâtor îl au însă banii.

În Occident, există o corelare între legislaţie şi instituţii: dacă legea prevede un concediu de maternitate mult mai scurt decât la noi (de numai două-trei luni), atunci există creşe supercivilizate, unde îţi poţi lăsa bebeluşul de numai câteva săptămâni.

La noi însă, unde mamelor li se permite să stea acasă până când copilul împlineşte doi ani, creşele lipsesc aproape cu desăvârşire. Puţinele creşe care există sunt asaltate – nu pentru nivelul ridicat, ci din lipsă de altceva!

Numai cu relaţii am reuşit să-l înscriu pe fiul meu la o creşă care avea reputaţie bună (doar fusese creşa fostului aparat de stat!) şi după puţin timp am regretat amarnic. Copilul meu – care avea un an, nu două luni – a luat toate virozele de pe faţa pământului şi ajunsese să fie suspectat de TBC.

De ce? Pentru că „eminenta pediatră care îl îngrijea i-a făcut un IDR, ca să vadă dacă are anticorpi faţă de bacil, nu un vaccin BCG, cum trebuia. Şi, pentru că educatoarea de la creşă n-avea răbdare să piardă timpul cu copiii, ci îi lăsa singuri, având însă grijă să le pună un casetofon cu muzică, micuţii colcăiau unii peste alţii, tuşind, curgându-le nasul…Este de mirare că nu s-au îmbolnăvit toţi, nu că s-au îmbolnăvit al meu şi alţi câţiva!

Aşa că, după această experienţă, sfatul meu ar fi ca micuţul să rămână acasă, cu mama, cu bunica sau cu o bonă. Ideal ar fi ca bona să fie internă, adică să locuiască la voi, astfel încât să poţi ieşi serile, dacă vrei.

Evident, formula asta nu e la îndemâna tuturor, fiind destul de costisitoare: o bonă care nu are altă obligaţie decât îngrijirea copilului te poate costa foarte mult. Cel mai bine ar fi să preiei o bonă care a crescut copilul unor cunoscuţi şi ştii că e o persoană de încredere, calmă, pricepută.

Există şi câteva agenţii de plasare a babysitter-elor, dar probabil că mai trebuie să treacă ceva timp până să funcţioneze mulţumitor. Teoretic, agenţiile îţi prezintă posibila dădacă şi, dacă faceţi tranzacţia, încasează jumătate din primul salariu de la părinţi şi jumătate de la angajată; cele mai multe agenţii însă îţi pretind aceşti bani chiar şi pentru persoanele pe care nu vrei să le angajezi.

De aceea, e mai prudent să mergi pe formula recomandării, fiindcă trebuie să laşi copilul pe mâinile cuiva de încredere. Nu ţi-aş dori să afli după o lună-două, că bona are cazier sau că mănâncă prânzul copilului sau că îi dă Romergan, ca să scape de bătaia de cap!

Şi vârsta bonei este importantă: dacă e prea tânără, nu este exclus să aibă cu totul alte preocupări decât copilul tău. Dacă e prea bătrână, s-ar putea să fie prea vlăguită pentru a plimba micuţul şi a se juca cu el. De asemenea, ar putea fi înclinată să-ţi răsfeţe copilul, ceea ce te va deranja.

Faptul că are sau nu propriii ei copii nu e neapărat un criteriu: dacă are, iar ei sunt mari acum, va considera că metoda sa (ori lipsa ei de metodă) e cea bună şi nu va accepta sugestiile tale de „mamă începătoare. În cazul în care îi lipseşte metoda, nu înseamnă că nu are principii solide şi răbdarea necesară.

Dacă aţi ajuns cu bine la vârsta la care să îl înscrieţi pe cel mic la grădiniţă, puteţi considera că aţi trecut de ce este mai greu. Aici ai la dispoziţie multe opţiuni: există grădiniţe de stat şi particulare, cu orar de patru ore sau cu program prelungit.

Criteriile principale în alegerea acesteia sunt apropierea faţă de casă (dacă nu este vorba despre o grădiniţă care să asigure transportul) şi banii, evident. Când distanţa şi costul sunt similare, informează-te ce condiţii se asigură, dacă se învaţă limbi străine, dacă mâncarea este mai presus de orice bănuieli.

Du-te şi vezi cum arată clădirea, pătuţurile, bucătăria (şi cum miroase acolo!), interesează-te dacă micuţii sunt scoşi la aer. Ca şi în cazul bonelor, sfinte sunt recomandările cunoştinţelor! După ce scăpaţi şi de grădiniţă şi vă îndreptaţi cu avânt spre şcoală, s-ar putea ca vieţile voastre de părinţi să se complice.

Adică să vă pomeniţi că nu are cine lua copilul de la şcoală şi sta cu el până vă întoarceţi de la serviciu. Şi uite aşa, ajungeţi din nou la bunica… Sau dacă nu există această posibilitate, s-au înfiinţat anumite pensiuni pentru elevii claselor mici, unde copiii sunt supravegheaţi la lecţii şi pot să urmeze cursuri de dans, muzică etc.

Foto: shutterstock.com