Relația cu părinții în vârstă

Una din cele mai frecvente dileme sau confruntări cu viața este relația pe care o avem cu părinții noștri care îmbătrânesc. Capătă automatisme, fac numai ce vor ei și, în general, se nasc conflicte între generații.  Care este relația cu părinții în vârstă? Câteva decodaje de la psihanalista Daniela Luca.

 

Ca adulti, daca vedem ca parintii nostri imbatranesc cu aceleasi idei rigide sau conflicte familiale care ne-au marcat atunci cand eram „acasa, ce atitudine putem adopta?

Daniela Luca: Legaturile de filiatie si afiliatie, descendenta biologica si psihica raman vii atat timp cat suntem vii, chiar daca, in multe familii, au loc si separari, mari neintelegeri, chiar rupturi. Parintii nostri imbatranesc, la randul nostru, devenim parinti. Conflictele sau atitudinile rigide, maligne sau nocive – atat pentru ei, cat si pentru noi sau copiii nostri – se pot traversa, transforma, ameliora sau chiar vindeca in fiecare din noi: inainte de a avea pretentia ca celalalt sa isi schimbe ideile, atitudinile, sa stinga conflictul, esential este sa inveti tu din aceasta experienta, sa poti tu sa dai sens la ceva ce poate ca nu a avut inca sens, sa iesi tu, in lumea interna, din conflictul launtric cu parintii interni. Atat cat iti este posibil. „Acasa insemna acel nucleu viu al sufletului, al inimii, pe care il regasim acolo, langa ai nostri, dinauntru-dinafara totodata.

 

Daca sunt fiu/fiica adulta, e obligatoriu sa fiu mai toleranta cu parintii mei care inainteaza in varsta si poate doar in virtutea degradarii cerebrale se comporta tot mai iritant?

D. L.: Nu as situa doar in registrul obligativitatii, respectiv al constrangerii. Fiindca atunci am avea un impas continuu, este „fara iesire sau perpetuam conflictualitatea dintre generatii pe un registru primar, de „care pe care, ceea ce este distructiv pentru fiecare. Este drept ca exista si astfel de relatii familiale. As alege registrul in care legatura de viata este pastrata, in care un parinte imbatranit, bolnav, in neputinta, cu involutie cerebrala sau chiar degradare, cum ati numit, are nevoie de sustinerea familiei sale, de o ingrijire de specialitate, de a fi ajutat medical, de a fi pentru el o buna insotire emotionala, mentala si fizica totodata. Nu un singur om poate face asta; de aceea, am inclus familia, ingrijirea de specialitate, tratamentul medical etc.

 

varsta 3Exista obligatia iubirii filiale?

D.L.: „Obligatia iubirii, de oricare tip ar fi ea, deja nu mai este iubire. Datoria, respectul, grija, simtirea autentica, „datoria de viata (cum ar spune Monique Bydlowski, psihanalist si specialist in psihanaliza maternitatii si paternitatii, din Paris) este un firesc, un bun-simt. Tocmai astazi a aparut acest aspect intr-o sedinta de analiza: bunul-simt. Acela care a devenit rara avis ori iluzie, ori imposibilitate, ca sa citez: „intr-o lume in care aproape totul este distructiv. Nu pot generaliza ce spun oamenii, ce spun pacientii de peste 30 de ani. Si, ca psihanalist, nici nu voi extinde la un procent anume.

Pot insa marturisi ca exista o diversitate a conflictelor familiale, o amploare a lor, o dificultate de a le surmonta ori solutiona, exista fii/fiice care se rup aproape de tot (pe x ani) de ai lor, asa cum exista si fii/fiice care raman fuzionati si isi poarta zi si noapte conflictele brutale cu parintii in varsta. Exista si cei care se simt constransi moral (si mortal, cum afirma alt pacient mai demult) sa isi sacrifice timp, energie, bani, viata pentru parinti, desi are si o familie proprie de intretinut. Cum exista si fii/fiice pentru care devotamentul, dedicatia, implicarea, daruirea, sprijinul sunt firesti si se infaptuiesc cu multumire.

 

Transmitem inconstient copiilor nostri conflictele ori stilul emotional al parintilor nostri? Daca am avut o mama depresiva, ma voi comporta la fel cu copilul meu?

D.L.: E adevarat, se transmite (inter-si transgenerational) o buna parte din angoasele, emotiile, afectele noastre, din conflictualitatile de candva, din convingeri si mentalitati, din modele de conduita, din valori si nonvalori, da, transmitem inconstient si constient. Nu exista un determinism linear de genul „daca am avut o mama depresiva, ma voi comporta la fel cu copilul meu.

„La fel ar presupune ca e o repetitie identica, continua si neelaborabila acolo. Da, exista riscul acesta. Dar sunt nenumarati factori de viata, de conjunctura, de istorie proprie, de elaborare a continuturilor depresive, de familia actuala etc., care vor contribui sau nu la repetitia unui continut psihic. Daca se repeta „la fel, si nu ne dam seama, atunci se va repeta iar si iar. Daca avem capacitatea de a constientiza si de a transforma experientele depresive (sau de orice alta natura), atunci riscul repetitiei brute, compulsive este mai redus.

 

Ce probleme filozofice le pune batranetea parintilor celor care vin la consultatie? Cum se mai raporteaza adultii la familia de origine, mai ales daca a fost conflictuala?

D. L.: Imi amintesc de cineva (avea atunci cam 29-30 de ani) care, pe parcursul terapiei sale de peste patru ani, a trecut de la a nu-si mai vizita deloc parintii si a nu dori sa mai stie mare lucru despre ei, la a-si relua legaturile, a-i ierta, a-i ajuta emotional, medical si material. Impresionant pentru mine, ca om si terapeut, a fost sa descopar, impreuna cu pacienta mea, resursele de iubire de care nu mai stia ca este capabila.

Si acest proces de regasire a parintilor din interior, de relegare interioara cu propria copilarie, adolescenta si prima tinerete a coincis in acea perioada cu experienta ei de a ingriji un batran (o ruda a logodnicului sau), foarte in varsta, suferind de Alzheimer. Reintregirea familiei interioare, casatoria proprie si dorinta de a fi mama au ajutat-o, pe parcursul terapiei, sa iasa dintr-un conflict acerb de foarte multi ani cumulat in ea. Si nu a fost simplu. Dar a fost posibil si aceasta i-a redat recunostinta fata de ai sai si impacarea cu sine insasi.

 

varsta 2Cum se mai descurca romanii cu parintii batrani si foarte bolnavi, deveniti dependenti (ma refer din punct de vedere psihologic)? Reusesc ei sa ramana cat de cat… zen sau e o situatie din cele mai stresante?

D. L.: Nu stiu cat de zen sau non-zen poti fi cand ai un parinte varstnic si foarte bolnav, in dependenta aproape vitala (chiar uneori extrema) de prezenta ta sau a cuiva foarte apropiat, de ingrijire corporala, igiena zilnica, de hranire, de cele mai mici gesturi, dependent si emotional, moral. Este o raspundere mare, este nevoie de forta, de sprijin si pentru tine, fiindca sunt momente de inalta dificultate si extrem de incarcate afectiv, epuizante sau la limita suportabilitatii.

Si, cu toate acestea, este necesar sa gasesti in tine si in mediul familial, social, medical, toate resursele posibile. Asta este mai greu in spatiul nostru romanesc, dar as dori sa nu ating acum dificultatile din sistemul de asistenta sociala, medicala, ingrijire geriatrica, azile de batrani de stat sau private etc.

Un singur lucru as adauga: cred ca este dureros si pentru noi, ca adulti – dar tot copii ai acestor parinti, acum batrani si grav bolnavi, pe ultimii ani sau chiar ultime fire de viata –, este dureros si ne confruntam cu o neputinta uneori greu de indurat sau de marturisit. Si in cabinet, de la pacientii adulti, acestea sunt cele mai deseori intalnite: durerea, neputinta, zbaterea, suferinta, disperarea de a-si vedea zi dupa zi parintele pierzandu-se…

 

Citește tot articolul aici.

foto Shutterstock

Recomandari
Unica.ro
Recomandari shopping
Mai multe din Familie