Șantajul emoțional al copiilor față de părinți

Dragi părinți, sigur ați avut discuții în parc despre cum copilul are momente în care reacționeaza mai efervescent atunci când doreste să obțină ce vrea și despre cum copilul recurge la ceea ce s-ar putea numi șantaj emoțional.

În următoarele rânduri doresc să clarific aceasta noțiune de șantaj emoțional, unde are loc cu adevarat, cauze și câteva sfaturi pragmatice de rezolvare a acestor situații. Haideți să vedem ce înseamnă șantajul emoțional.

Șantajul emoțional se referă la modalitatea de convingere a unei persoane să facă ceva ce nu dorește, folosindu-se de sentimentul de vinovăție al acelei persoane. Cu alte cuvinte de a manipula o persoană în vederea îndeplinirii unei cerințe. Șantajul emoțional apare în diferite relații : părinte-copil, soț-soție, frate-soră, prieten-prieten. Folosirea termenului de șantaj emoțional este mai potrivită în cazul adolescenților și adulților.

Psihoterapeutul Susan Forward vede șantajul emoțional ca pe o modalitate de control într-o relație, indiferent de natura relației. Ea a venit cu teoria FOG ( Fear=frică, Obligation=obligație, Guilt-vină) care spune că frica, obligația și vina sunt dinamici tranzacționale între cel ce controlează și cel controlat. Șantajul emoțional folosește frica, pentru a se asigura că cel controlat se teme să nu îndeplineasca cerința , obligat să cedeze și înăbușit de vină daca rezistă în îndeplinirea respectivei cerințe. Termenul de FOG este un acronim, joc de cuvinte în limba engleză (fog=ceață), care semnifică ceva care induce confuzie într-o situație sau procesul de gândire al unei persoane.

Oare acest șantaj emoțional se manifestă la toti copii indiferent de vârsta?

În final, înainte ca un copil să stăpâneasca 50 de cuvinte (printre care nu se afla cuvântul șantaj), se manifestă în relația cu părintele ca și cum l-ar șantaja emoțional. Se cere o explicație clară asupra acestei sintagme de șantaj emoțional.

Să începem cu prima distincție ce se impune în situația de față și anume vârsta copilului. Dacă un adolescent poate șantaja emoțional prin cele 3 elemente (frică, obligație, vină) un adult, nu putem vorbi de aceleași noțiuni în cazul copiilor până în 7 ani. Mai specific, în literatura de specialitate există 2 noțiuni : șantajul emoțional, despre care am vorbit mai sus și am văzut ce înseamnă, și sintagma „acting out”( pe care eu am tradus-o ca „punere în act”).

„Punerea în act” se referă la afișarea unui comportament neînfrânat și nepotrivit situației. Acest comportament este cauzat de obicei de emoții și sentimente suprimate sau negate. Punerea în act ajută la reducerea stresului pe care îl resimte copilul sau poate fi modul prin care copilul își manifestă aceste emoții.

Pentru a defini și mai bine tabloul acestui fenomen, haideți să vedem și contributia IQ-ului în aceasta situație. Inteligența la oameni – și nu numai la oameni – există în slujba unui singur scop: acela de adaptabilitate. Aceasta poate însemna orice, de la folosirea unor unelte pentru a sparge o nuca de cocos pe care nu o putem sparge cu mâinile goale, până la a învăța să citim, să scriem, să iubim etc.

Toata această problematică a șantajului emoțional și a acting out-ului trebuie privită în relație cu noțiunea de adaptabilitate. Mai precis, șantajul sau acting out-ul nu este altceva decat soluția găsită de copil în fața unei probleme de o anumită natură :

– emoții puternice ce nu-și au un răspuns,

– dorința unui obiect ce nu poate fi posedat etc.

Așadar copilul dvs, cel puțin până în 7 -8 ani, nu șantajează emoțional, ci utilizează o soluție pe care a învățat să o folosească pentru îndeplinirea unei dorințe, dorință altfel inaccesibilă. De aceeea, dragă parinte nu copilul șantajează, ci tu te simți șantajat. Nu numai atât, dar șantajul emoțional este ceva ce se realizează cu premeditare, cu bună știință și cu scop. Nici una din aceste noțiuni nu este definită la un copil de pana în 7-8 ani și chiar mai mare.

Daniel Miller contrazice teoria lui Susan Forward, folosind argumentul spontaneității. Copilul sau adolescentul, în majoritata cazurilor, nu o face nici cu intenție, nici cu premeditare, dar cu scop. De aceea este discutabilă folosirea și polarizarea părerilor acestei noțiuni de șantaj emoțional.

Cauzele posibile care pot duce la „punerea în act

Joseph Pritchard enumeră cauzele posibile care pot duce la „punerea în act”:

lipsa atenției (copilul adesea caută atenție din parte părinților, a familiei, a figurilor autoritare din viața lui; dacă nu poatet obține atenție pozitivă din partea acestora, va afișa comportamente prin care să obțină atenție „negativă”)

dorința de putere (de cele mai multe ori copilul se simte lipsit de putere, nu poate controla situațiile și mediul în care trăiește; astfel ajunge să”pună în act” pentru a simți că are control asupra acțiunilor lui)

– probleme de încredere în sine (un copil care crede că nu poate îndeplini o sarcină, se va manifesta pentru a distrage atenția părintelui).

– probleme de personalitate ( este mai mult cazul adolescenților și adulților).

Cum putem să recunoaștem „punerea în act”?

Fiecare părinte își cunoaște propriul copil. Același lucru este valabil și pentru copil: își cunoaște părintele și la un anumit nivel, știe cum să-l facă să reacționeze și să îi îndeplinească dorința, cu alte cuvinte de a-l „manipula”. Dar copilul nu face acest lucru conștient, voit.

După cum am arătat mai sus, aceasta ar presupune premeditare sau intenție rea, plan și scop. Copii nu se comportă astfel pentru a face în ciudă părinților sau pentru a-i provoca intenționat. La momentul respectiv el are o nevoie sau o dorință și doreste să i se îndeplinească, indiferent cum sau sub ce formă.

Va face orice ca să obțină ceea ce dorește, va împinge limitele cât va putea de mult, pentru a evita frustrarea pe care o resimte și pentru care nu este pregătit, nu știe ce să facă cu ea. El nu are înca o gândire structurată, modalități de a-și gestiona emoțiile. Este ca și cum copilul se află în fata unei probleme pentru care nu are rezolvare decât comportându-se în acest fel.

Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că acel copil a învățat o primă soluție, care nu concordă cu ceea ce am dori de la el. De multe ori, această soluție este învățată de la cei din jur (părinte sau frate/sora mai mare).

Comportamentele folosite de copil sunt plânsetul, țipatul, declarații de genul: „nu mă iubești”, „nu-ți pasă de mine”, „te urăsc”,”nu e corect „, „îl iubești mai mult pe fratele sau sora mea”, bătutul din picioare, tăvălitul, „negocieri ” nesfârșite, uneori chiar lovitul.

Ce se întâmplă atunci când părintele cedează în fața acestor comportamente?

Copilul va învăța că folosind astfel de comportamente sau amenințând că se va comporta așa, va obține ceea ce dorește pentru că întodeauna va fi cineva care cedează. Mesajul pe care îl primește copilul, atunci când se cedează cerințelor lui, este acela că astfel de comportamente funcționează.

Astfel va dezvolta un tipar de comportamente prin care să obțină ceea ce dorețte, recurgând la comportamentele descrise mai sus. Copii mici vor plânge, țipa , tăvăli, urla, iar copii mai mari se vor folosi de fețe triste sau supărate, de comportamente lipsite de respect, cuvinte urte, amenințări.

James Lehman consideră că pot să apară două consecințe. Pe de o parte, copilul descoperă că nu are nici un motiv să se schimbe, să se maturizeze, pentru că va fi mereu cineva care să-i împlinească solicitările, ceea ce îi va întări aceste comportamente, și în timp se vor extinde dincolo de relația părinte-copil. Pe de altă parte, copilul folosește această punere în act ca pe o modalitate de rezolvare de probleme și nu va fi dispus să învețe și alte modalități de rezolvare de probleme.

Ce se poate face?

În primul rând, recunoașterea acestor comportamente și în al doilea rand, a nu se ceda acestora. Pentru un părinte este greu să-și refuze copilul când acesta afișeaza un comportament trist sau supărat, sau îi spune că nu este un părinte bun, că nu îi pasă de el/ea etc.

Nu luați personal ceea ce spune sau face copilul, pentru că el/ea se va comporta astfel pentru a obține reacția scontată. Paragraful anterior se referă la simptom, dar întotdeauna avem cauză și simptom.

Simptomul se referă la „acting out-ul” descris anterior, și anume la manifestarea efectivă, spontană a copilului când dorește ceva. Ca să eliminam simptomul, este nevoie să ajungem la cauză, la ceea ce provoacă apariția simptomului. De cele mai multe ori, prin simpla rezolvare repetată a simptomului se poate elimina cauza.

Cele mai frecvente situații când copilul recurge la acting out

Cele 2 dintre cele mai frecvente situații când copilul recurge la acting out sunt: mersul la cumpărături și musafirii. În exemplul mersului la cumpărături, chiar dacă îi explicați de acasă (de foarte multe ori) copilului că nu sunt bani sau că deja are ceea ce dorește acasă și nu mai are nevoie de acel lucru, aceasta nu este o garanție că la magazin copilul nu va cere lucrul respectiv și nu va utiliza acting out-ul.

De asemenea, chiar dacă copilul arată că înțelege ceea ce i se explică acasă, aceasta nu este o certitudine că nu se va manifesta. Copilul mimează maturitatea. Sigur v-ați iîntâlnit cu următoarea situație în parc: un alt părinte, foarte mândru, se laudă cât de matur și înțelegător este copilul și v-ati surprins că vă gândiți cu amărăciune că al dvs nu este așa.

Vă pot spune cu siguranță că acei copii nu sunt maturi, ci de multe ori copiază abstinența părinților. Faptul că al dvs copil nu reacționează așa poate fi din cauze diverse, fie ați fost într-o situație financiară mai bună, fie că i-ați promis o recompensă pentru îndeplinirea unei cerințe.

În aceasta situație, se poate proceda în 2 feluri :

– i se va spune copilului că i se va cumpăra ceva, dar nu neapărat ceea ce își va dori.

– i se va spune copilului că nu va mai fi luat la cumpărături (recomandarea mea este să vă țineți de acest lucru, cel puțin pentru câteva dăți).

Este nevoie să înțelegeți că acting out-ul pentru cumpărarea unei jucării sau a unui anumit lucru , nu este legată neapărat de dorința de a avea acea jucărie sau lucru, ci de a obține atenția părintelui.

Sunt convinsă că v-ați întâlnit cu situații în care, după cumpărarea lucrului cerut, copilul și-a pierdut interesul pentru respectivul lucru. Solicitarea acelui lucru este un simbol ce nu face decat să exprime, la același nivel, satisfacerea nevoii de echilibru afectiv.

Metoda cea mai bună pentru a reduce aceste comportamente este stabilirea unui cadru clar de reguli, stabilite de ambele părți și respectate de toți membrii familiei (părinți, bunici, frați mai mari etc). Prin clar înteleg clar nu numai pentru dvs ca părinte dar și pentru copil.

Aceste reguli să fie definite în principal de consistență și anticipare. Prin anticipare a se înțelege că copilul găsește comfort și predictibilitate atât în anticiparea consecințelor cât și a recompenselor. Pentru copil este importantă siguranța și stabilitatea, are nevoie să știe ce îl așteaptă pentru a putea face emoțiilor.

Simptomalogia are 2 elemente care trebuie avute în vedere : intensitate și frecvența. Dacă simțiți că există o schimbare bruscă a comportamentului obișnuit al copilului și nu găsiți o cauză, nu ezitați să solicitați sfatul unui psiholog, pentru că el/ea vă poate ajuta să găsiți soluții împreună cu copilul.

Nu există o rețetă pentru cum ne comportăm față de copii sau ce să facem în anumite situații, ci doar linii directive. De asemenea, este nevoie să înțelegeți că dvs, înainte de toate, sunteți părintele copilului și apoi prietenul lui.

Sarcina unui părinte nu este de a-l face fericit pe copil, de a-i oferi un mediu ferit de orice pericole. Sarcina lui este de a-i oferi instrumente de adaptare la ceea ce îi pune viața în cale, de a-i oferi mecanisme de a face față realității, de a se adapta acesteia.

Teodora Ioan
Logoped
Psihoterapeut de familie, cuplu si adolescent
Self Care Center

Recomandari
Unica.ro
Mai multe din Copilul tau