Sunt grăsuţă, dar mă tratez

Este chiar aşa de greu să slăbeşti? Este chiar aşa de greu să te menţii la o greutate convenabilă? Cum unele femei pot şi eu nu? Ce au ele în plus? Ce îmi lipseşte mie? Am reuşit de câteva ori până acum, acum de ce nu reuşesc?

De multe ori mă gândesc cu revoltă la momentele din copilăria mea, când era o mândrie pentru bunici sau părinţi că eram bucălată, grăsuţă – asta însemna că sunt un copil sănătos. De ce cu revoltă? Pentru că atunci s-au pus practic bazele tendinţei mele la îngrăşare. Un copil grăsuţ înseamnă un adult gras, chiar obez.

Celulele adipoase formate şi multiplicate atunci nu vor mai dispărea niciodată, doar se vor
înmulţi. Mai târziu – şi din nou cu revoltă îmi amintesc –, nevoia de a fi, în adolescenţă, suplă, de a fi ca manechinele sau modelele din reviste m-a făcut să ţin diete stupide. Atunci funcţionau, slăbeam foarte repede din câteva zile de nemâncare, mă ajuta metabolismul.

Numai că acest aliat al meu a fost aşa de bulversat de ritmul aiuritor în care slăbeam şi mă îngrăşam, încât acum a devenit un duşman. Sau, mai bine zis, o victimă. A fost o perioadă destul de lungă în care am reuşit să menţin greutatea la un nivel optim, nici eu nu ştiu cum.

Eram mereu pe drumuri ca studentă, mai erau şi dansul şi aerobicul. Mai era şi îndrăgosteala. M-am căsătorit. Nu mai ieşeam ca înainte, adio discoteci, adio sport (că acum îl făceam la domiciliu cu aspiratorul şi cârpa de praf), a mai fost şi gătitul. Înainte, eram doar degustător, acum, ca autor al felurilor de mâncare servite soţului, normal că dusul lingurii la gură se întâmpla mai des.

Şi dacă rămânea mâncare, doar nu era să o arunc. Mă sacrificam… Şi o mâncam tot eu, chiar dacă nu îmi era foame. Fireşte că şi atunci am ţinut diete. Fireşte că numai pâ­ăa ajungeam la greutatea dorită, apoi dădeam drumul la pofte. Apropo de pofte. A apărut copilul. Pe perioada sarcinii, am tot aşteptat să apară poftele şi nu au apărut.

Mă rog, mi se pare un moft treaba cu poftele. Am mâncat normal. Adică ceva mai mult decât normal, că îmi era mereu foame. Aşa că, dupa ce s-a născut bebe, m-am trezit cu peste 15 kilograme în plus. De fapt, au fost 20, dar primele 5 au plecat foarte repede, probabil de la alăptat, şi iar a început mareea greutăţii corporale – când dieta şi scădeam, când mâncat „normal” (de fapt, nu era nimic normal în cantităţile ingurgitate) şi creşteam.

Până acum, când sunt la marginea depresiei când mă privesc în oglindă sau când primesc o invitaţie pe undeva şi mi-aş dori să arăt şi eu bine. Am stat de vorbă cu specialişti – un nutriţionist şi un psiholog – şi am înţeles că fostul meu aliat, metabolismul, este de-a dreptul şocat de ceea ce îi fac şi, ca un „personaj” inteligent şi econom cum este, a luat măsuri.

Ce şi-a spus el – dacă această cucoană mă pune la restricţie când nici nu mă aştept, atunci mai bine pun deoparte în rezervele de slănină ale dumneaei mai multă grăsime, că nu se ştie…

„Doamne, ce bune sunt bomboanele astea! Cum le-or face? Nici nu ştiu când s-a terminat cutia! Când te uiţi la televizor, parcă nici nu îţi dai seama. Nu o pun la coş, o aşez în spate până o arunc la tomberon. De fapt, de cine o ascund? De soţul meu? Nu mi-a spus niciodată nimic…

De mine? Cred că da. Pe cine păcălesc?! Îmi este ruşine de mine. Glicemia stă să îmi spargă tavanul. De ce nu m-am oprit la timp? Parcă mă doare şi burta. Cred că o să pun 2 kg de la cutia asta de bomboane. Parcă mai contează, la câte am deja…

De ce nu mă pot opri la timp? Îmi este silă de mine. Mă duc la baie şi mă văd în oglindă. Hidoasă. Am guşă, fundul cât casa şi burta asta, pe care mă străduiesc să o ascund mereu, dar tot iese în evidenţă… Nici bluza aceea nouă şi largă nu acoperă şuncile. Şi şifonierul meu e plin de haine superbe care nu îmi mai vin.

Toată iarna nu am mai ieşit din 3 rânduri de haine. Acum, vara, mă tot gândesc cât de rău arăt eu şi cât de bine arată celelalte. Dar, de mâine, gata! Uite, deja îmi este greaţă de la atâta dulce! Ce de mâine, de azi – dietă!”

Nu va funcţiona nicio dietă, nicio pastilă de slăbit, până când nu veţi reuşi să procesaţi şi să rezolvaţi problemele psihologice legate de aceste kilograme în plus.

 

Schimbă-ţi modul de gândire grasuta
Cel mai greu este nu să slăbeşti, ci să te pui în situaţia de a o face. Adică să ajungi la acel prag psihologic la care să reuşeşti să mobilizezi toate resursele personale fizice şi psihice pentru a face asta. Nu sunt suficiente doar motivaţia şi voinţa.

Este nevoie de mai mult de atât. Şi mai este nevoie de suport psihologic pe toată perioada acestui efort. Dacă scopul meu este să dau jos 5, 10, 15 kilograme, este foarte probabil ca, la un moment dat, să o pot face, dar este la fel de probabil să le pun la loc în intervalul imediat de după oprirea dietei.

Scăderea în greutate şi menţinerea greutăţii la care să ne simţim bine nu ar trebui să fie un lucru care să ne preocupe doar din cand în când, ci permanent. Ori această schimbare în modul de gândire nu se poate face brusc, de la sine.

 

Gata cu văicăreala!
Vreau să fac un aliat din fostul meu prieten, să îmi cer scuze prin a-l gratula cu mâncare sănătoasă, să-l fac să se schimbe din metabolismul stresat şi zgârcit într-unul relaxat şi „vioi”, care să mă ajute în a redeveni ceea ce îmi doresc să fiu – o femeie sănătoasă şi care arată şi bine. Nu voi mai bate câmpii cu pretenţii absurde, nu mă voi mai gândi că vreau să ajung slabă ca în adolescenţă, pentru că nu mai este posibil asta, nu mai pun limite grosolane – „vreau să slăbesc 15 kg”, ci voi spune – „voi slăbi un kilogram pe lună”.

Sau nu voi slăbi acel kilogram, dar voi fi conştientă că trebuie să schimb ceva la mine. Şi voi începe cu calitatea alimentelor. Apoi, cu cantitatea lor.

 

Nu voi fi singură în lupta cu kilogramele
Până nu am participat la terapia de grup pentru slăbit nu mi-am dat seama ce mult contează să ai în jur persoane care te susţin. Până acum am avut alături soţul, părinţii, prietenii, dar nu e acelaşi lucru.

Citisem undeva că e bine să anunţi pe toată lumea că ţii dietă, pentru că te vor susţine, nu vor avea pretenţii de la tine să mănânci cât îţi oferă (părinţii) sau nu vor pretinde să găteşti feluri de mâncare diferite pentru el şi pentru tine (soţul), ori să te întrebe la infinit – ai mai slăbit?

Pe mine, lucrurile acestea m-au făcut să renunţ la dietă. Dar la grup e altfel, este mult mai bine. Vorbim fiecare despre cât e de greu sau uşor.

Despre ce metode noi a găsit fiecare de a se abţine de la dulce sau de la a mânca necontrolat, ne mobilizăm una pe alta. Ne înţelegem şi e altceva când eşti o dată pe săptămână cu persoane care au aceeaşi problemă ca şi tine.

 

Mă cunosc mult mai bine
Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în acest timp nu este numai faptul că am slăbit 18 kg sau că am făcut economii considerabile nemaicumpărând atât de multă mâncare, ci faptul că m-am cunoscut pe mine însămi.

Am descoperit resorturile psihologice care stau la baza mâncatului disperat de dulce. Citisem undeva că nevoia asta imperioasă de dulce ascunde lipsa de afecţiune. Pe care eu tindeam să o suplinesc cu acest aport de substanţe care creşteau endorfinele.

Poate că este adevărat, dar am aflat mult mai multe despre mine, lucruri care m-au făcut să spun că acest punct de vedere este mult prea limitat. Nutriţionista, colegii de grup şi psihologul m-au făcut să înţeleg că pot fi fericită şi mulţumită şi în absenţa ciocolatei. Lucru ce părea imposibil. Aşa mi se părea mie, odată ce nu puteam (nu voiam) să renunţ la ea.

 

Mănânc mai puţin, dar mai des
Aşa că nu e greu de bănuit că am ajuns obeză. Nu m-a deranjat prea tare acest lucru până când, la 35 de ani, am vrut să fac un copil şi doctorul mi-a spus că trebuie să slăbesc 25 de kilograme dacă vreau să am un copil.

Am fost revoltată, pentru că am asociat slăbitul cu renunţarea la plăcerea de a găti şi de a mânca.
Foarte greşit! Am aflat că nu trebuia să se întâmple asta. Am fost ajutată şi susţinută să îmi schimb optica asupra lucrurilor care îmi făceau plăcere.

Pe scurt – acum am un copil, am 30 de kilograme în minus şi am încă neschimbată plăcerea de a mânca şi a găti. Cum? Făcând şi mâncând exact aceleaşi mâncăruri gustoase, dar în cantităţi de zece ori mai mici.

 

Încerc să schimb ce mă nemulţumeşte
Am aflat că exact asta era problema. Mâncam rar şi mult. Am fost întrebată – ai observat şi tu că slăbănoagele mănâncă întruna şi nu se îngraşă? Da. Aşa să faci şi tu. Bine, nu întruna, dar la 2-3 ore. Dar cum, dacă sunt la serviciu?

Află că niciun serviciu nu este aşa de strict încât să nu poţi mânca un măr, o banană, un iaurt, un sendviş, o salată, la 2-3 ore. Am spus – ba al meu este. Dar era doar un pretext. Un mod al meu de a-mi plânge de milă. Am încetat să mă autocompătimesc pe timpul zilei, urmând să îmi înec amarul seara în mâncare.

Mi-am asumat ceea ce mă nemulţumea la serviciu şi în viaţa personala şi încerc să schimb aceste lucruri, nu mă mai ascund de incapacitatea de a le schimba prin furia mâncatului.

 

Nu renunţa la a mânca

  • A mânca e minunat, nu strica această plăcere mâncând mult, ci des.
  • Oferă mesei ceea ce i se cuvine – atenţie şi plăcere –, nu mânca făcând altceva în acelaşi timp, mâncarea se răzbună!
  • Fă diferenţa între problemele legate de greutate şi celelalte probleme personale, nu da vina pe probleme pentru a justifica delăsarea şi lipsa de control.

 

 

Text: Cristiana Haica

Foto: shutterstock.com

 

URMĂREŞTE CEL MAI NOU VIDEO
Recomandari
Redactia.ro
ziareonline.ro
RTV
Proiecte speciale
Unica.ro
Sfatul Medicului
Trending news
Mai multe din Dieta, nutritie, sport