Capcanele emotionale ale adoptiei

Imi amintesc cum am fost actorul (involuntar) al unei astfel de scene.
Povestea se intampla undeva in negura timpurilor, pe la mijlocul anilor 80, cand eram un harnic elev de gimnaziu.

Orele de biologie pareau sa fie, cel putin pentru un tanar dornic de informatii despre sufletul si corpul uman, o sursa inepuizabila.

Norocul nostru era ca profesoara de „bio ne prilejuia diferite surprize, iar aplicatiile practice erau la ordinea zilei.

La una dintre ore o invita pe o prietena de-a ei, doctorita, pentru a ne determina, in direct, grupele sangvine.

Inainte insa ne supuse unei scurte prelegeri despre tipurile de grupe sangvine, modul lor de transmitere, ne flutura sub ochi cateva planse, povestindu-ne si despre ce-si-cum-ul prelevarii si despre micile tertipuri folosite in laborator pentru a determina o grupa sangvina.

Pana aici, totul parea lin, frumos si interesant. Incolonati, disciplinati si usor ingrijorati de faptul ca vom fi intepati, toti depuseram o mica picatura de sange pe frotiu. Partea comica a fost atunci cand doamna doctor dadu strigare rezultatelor, de parca ne-ar fi anuntat intrarea la cine stie ce universitate celebra si nu un banal rezultat al grupei sangvine.

Tensiunea se datora mai degraba cadrului deosebit decat informatiei in sine, mai ales ca o mare parte dintre colegii mei (inclusiv eu) ne cunosteam deja grupele cu pricina. In asteptarea „rezultatelor, principala noastra curiozitate era sa aflam ceea ce s-ar putea numi genealogiile sangvine ale colegilor.

De parca ar fi contat, ne interesam ce grupa are mama, ce grupa are tata, ii invidiam pe cei cu genealogii mai rare (cu multi AB in familie) etc. In cursul discutiilor am aflat despre colega mea M. ca ai ei aveau, amandoi, grupa A. Am retinut aceasta informatie si am asteptat cu curiozitate sa se incheie comunicarea rezultatelor.

Cand doamna doctor a ajuns la M., a pronuntat un „B triumfal, primul meu gand a fost la informatia conform careia grupele sangvine se mostenesc. M-am intors, candid, spre M. si am anuntat-o, de la inaltimea docta a amvonului stiintific, ca nu este posibil sa fie fata parintilor ei, datorita incompatibilitatii de grupa sangvina.

Probabilitatea cea mai mare, am continuat apoi, era sa fie adoptata. Pesemne ca efectul violent si crud al anuntului a fost potentat si de faptul ca tonul meu era stiintific, rece si fara patima sau mila.

M. a izbucnit instantaneu in lacrimi, o intreaga viermuiala o anunta pe profa de bio ca initiativa ei de a diversifica procesul didactic este pe cale sa esueze, toate colegele ma priveau ca pe un monstru, eu nu pricepeam de ce, deoarece nu facusem decat sa reproduc un rationament stiintific.

Pe scurt, a fost un dezastru. O cunosteam pe M. de mult timp, de fapt eram colegi din clasa intai; eram chiar prieteni de familie. Ceea ce era izbitor pentru toti era ca M. semana cu ambii parinti si ca era destul de putin probabil ca ipoteza cu adoptia sa se confirme.

Adevarul este ca doamna doctor fie incurcase reactivii, fie parintii lui M. nu tratasera cu seriozitate problema grupelor sangvine si nu si le mai aminteau corect. Acum, nici nu mai conteaza acest lucru. M. a fost coplesita zile in sir de acest eveniment.

S-a dus acasa in lacrimi, au fost necesare ore intregi de clarificari, am fost convocat eu personal in fata a numeroase instante (incepand cu profa de bio si trecand pe la parintii lui M., proprii-mi parinti, intreaga clasa, prietenele lui M. etc.).

Pe scurt, au trecut mai bine de doua saptamani pana ce M. s-a convins ca este intr-adevar copilul parintilor ei, cu toate ca, asa cum mi-a declarat mult mult mai tarziu, si astazi o mai framanta, uneori, indoiala…

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3