Povestea familiei care adopta bebelusi in stadiu terminal

Cori Salchert spune despre casa in care locuieste alaturi de sotul ei Mark, ca este „casa sperantei”.

Fosta asistenta medicala pe neonatologie, care se ocupa de decese si mama a opt copii biologici, Cori a inceput sa adopte copii cu boli in stadiu terminal sau cu speranta redusa de viata, in 2012.

Acesti copii provin din familii care nu se pot descurca cu diagnosticul lor si care renunta la ei pentru ca nu pot sa fie martori la moartea lor.

Primul „bebelus al sperantei”, asa cum ii numeste Cori, a fost Emmalynn, care a trait 50 de zile si s-a stins in bratele sale. De atunci, familia Salchert este hotarata sa aiba grija de cat mai multi copii.

Cori a povestit intr-un interviu acrodat site-ului Today.com, despre drumul pe care l-a parcurs si care a indrumat-o catre decizia de a adopta bebelusi in stadiu terminal.

Cori povesteste ca atunci cand sora sa mai mica Amie era bebelus, s-a imbolnavit de meningita spinala si dupa ce ferba foarte diricata cauzata de infectie i-a distrus o parte importanta din functiile cerebrale, lasand-o cu un handicap mental si fizic, aceasta a fost mutata intr-un centru special pentru copii care avea acelasi grad de handicap.

Cand Amie avea 11 ani, a iesit din centrul in care se afla, printr-o usa care nu a fost securizata si s-a inecat intr-un lac care se afla in apropiere.

Cori a decalart ca „Cel mai probabil Amie se chinuia sa inteleaga de ce nu poate sa respire si de ce nu este nimeni acolo sa o ajute. Toata viata mea din acel moment, m-am intrebat, unde a fost Dumnezeu atunci cand sora mea avea cea mai mare nevoie de El?”

Intr-un final, auzind o melodie la radio ai carei versuri au emotionat-o, Cori a decis sa nu-L mai intrebe pe Dumnezeu de ce nu a ajutat-o pe sora ei, ci in schimb sa il roage isi rascumpere greseala.

Cori povesteste ca cel mai mult, in toti anii in care a lucrat ca asistenta, i-a placut sa lucreze cu bebelusii si ca atunci cand a inceput sa lucreze mai mult in maternitate, a realizat ca sunt foarte multe mamici care vin la maternitate pentru a da nastere, dar care insa pleaca acasa cu bratele goale pentru ca bebelusul fie a murit in pantece, fie la scurt timp dupa nastere.

„Am simtit nevoia sa lucrez cu aceste familii. Desi multe asistente de la sectia de obstetrica-ginecologie prefera sa nu lucreze cu bebelusii aflati pe moarte, am simtit nevoia sa fac tot ce pot pentru ca experienta acestor familii sa fie cat mai putin traumatizanta.” a declarat Cori.

Ceva mai tarziu, Cori a infiintat Organizatia Speranta dupa Pierdere ( Hope After Loss Organization), ce are ca scop sa ofere speranta familiilor care si-u pierdut bebelusii.

Cu cinci ani in urma, starea de sanatate a lui Cori a intrat intr-un punct de criza, pentru ca se lupta cu o boala autoimuna severa si a avut nevoie de cateva interventii chirurgicale pentru a incerca sa se „repare stricaciunile” cauzate organelor digestive.

Aflata intr-o sitatie foarte grea, Cori s-a trezit din nou gandidu-se cum ar putea Dumnezeu sa indrepte si aceasta situatie, insa in august 2012, a primit un telefon prin care a fost intrebata daca este dispusa sa ia in grija un bebelus in varsta de 2 saptamani care nu avea numeni si nici pe nimeni care sa aiba grija de ea.

Prognosticul bebelusului era sumbru, se nascuse fara emisfera dreapta a creierului iar medicii au spus ca nu exista nicio speranta pentru ea, avand in vedere ca se afla intr-o stare vegetativa, nu putea sa vada sau sa auda si nu raspundea decat la stimuli durerosi.

Luand toate aceste detalii in considerare, Cori si sotul ei Mark au luat-o acasa pe cea pe care au botezat-o Emmalynn si i-au oferit darul pretios de face parte din familia lor.

„Emmalynn a trait in cele 50 de zile cat altii nu traiesc intr-o viata. Pana in acel moment, nu avea deloc familie si brusc a devenit mezina familiei cu opt frati si surori mai mari. Am tinut-o mereu langa noi si am luat-o cu noi peste tot” a declarat Cori.

„A venit insa si seara in care stiam ca o vom pierde pe Emmalynn. Toata familia era acasa asa ca pe rand au tinut-o in brate si au pupat-o, sotul meu a luat-o in brate, a asezat-o la pieptul sau si i-a cantat. Incet toata lumea s-a dus la culcare iar eu am luat-o pe Emmalynn si am asezat-o la piept si am inceput sa ii cant si apoi am realizat ca de cateva minute nu i se mai auzeau respiratiile si ca aceasta minune de fetita plecase dintre noi. Insa a plecat auzindu-mi bataile inimii si stiind ca nu este singura. „ a povestit Cori.

In octombrie 2014, Cori si Mark l-au adoptat pe Charlie, un bebelus in varsta de 4 ani cu un diagnostic limitativ insa nu considerat terminal. Totusi, copiii cu acest tip de leziuni cerebrale traieasc maxim doi ani. Charlie deja se afla conectat la aparate care ii sustin functiile vitale si a fost resuscitat de 10 ori in ultimul an astfel ca s-a decis ca daca va mai fi necesara resuscitarea sa nu se intervina din cauza ca este mult prea chinuitor pentru el.

„Ca si in cazul lui Emmalynn, facem tot ce putem pentru Charlie si il luam cu noi peste tot. Ani de zile mi-am dorit sa pot sa am grija de bebelusi care se afla in stadiu termina, asa cum sunt Emmalynn si Charlie. Este un dar extraordinar sa pot sa fac parte din viata acesto bebelusi, sa am posibilitatea de a le alina suferinta, sa ii pretuiesc si sa ii iubesc, chiar daca nu pot sa ofere nimic palpabil la schimb, nici macar un zambet.” a declarat Cori.

Citeste si alte povesti emotionante
Interviu cu mama bebelusului care nu a trait decat 165 de zile
Copilului meu i-a fost refuzat dreptul la o viata normala
Povestea bebelusului care trebuie sa manance din ora in ora pentru a supravietui
Prematurul născut la 23 de săptămâni. Era cât o palmă și medicii i-au dat 1% șanse de supraviețuire | FOTO
Primul an din viaţa unui prematur supravieţuitor

Sursa: Today.com
Foto: 123rf.com, Facebook.com/cori.salchert
Text: Simona David